Mi-am petrecut vara aceasta (2006) în verificări cerute de necesităţi : rugându-mă tinerii realizatori ai emisiunii „Mari români” de la TVR1 să-i ajut pentru un film documentar despre viaţa de ziarist a lui Mihai Eminescu, a trebuit să le explic pe larg documentaţia la cartea mea „A doua viaţă a lui Eminescu”, din 1994. Cuvântul „explicaţie” îmi vine în minte împreună cu sensurile lui etimologice : este ca şi cum ai netezi ceva foarte, foarte complicat, adică ceva cu multe pliuri, ca o hârtie mototolită oarecum. Iar tinerii mei colaboratori nu lasă nimic neumblat, se interesează de netezirea fiecărei cute, adică au întrebări peste întrebări, şi această avalanşă de întrebări te predispune, uneori, la visul de a te arunca tu însuţi în bulgărele de zăpadă…În fond, găsesc că şi asta înseamnă verificarea peste două decenii a unei teorii : posibilitatea – cel puţin teoretică – de a plonja în avalanşă, în „du-u-că-se’n-vâr-tin-du-se”.
Discutăm despre ultima zi la „Timpul” a lui Eminescu, acel fatidic 28 iunie 1883. Totdeauna când dezvolt acest subiect cel mai greu mi se pare să „explic” relieful ( temporal şi spaţial ) al informaţiei. Noi putem, azi, să refacem traseul lui Eminescu din acea zi oarecum pas cu pas şi ceas cu ceas. Secvenţele acestui traseu au fost, însă, developate la momente diferite. Jurnalul lui Maiorescu se publică în anii ’3o ai secolului al XX-lea, amintirile lui Slavici în 1910,şi apoi în 1924, ale lui Vintilă Rusu Şirianu abia în 1967…Or, chestiunea este să putem reveni la acel 28 iunie 1883 : ce ştiau apropiaţii lui Eminescu atunci, pe loc, despre înnebunirea lui bruscă, ce gândeau ei, ce socoteli îşi făceau, etc. Iată, de pildă, încuierea lui Eminescu în baia Mitraşewski : despre acest episod s-a aflat abia în 1911, după moartea lui Grigore Ventura care a fost martor la eveniment, îl povestea adesea prietenilor – dar nu l-a aşternut niciodată pe hârtie, adică nu l-a făcut public. De ce ? Tinerii mei colaboratori ar trebui să-şi pună lor înşile asemenea întrebări. Eu, ce pot să spun ? „Pentru că” : Grigore Ventura zice ( după cum consemnează Al.Ciurcu, cel care scrie această amintire ) că l-a lăsat pe poet în baie şi a mers la poliţie să anunţe ca să vină să-l ridice. Oricum ai da-o, oricum ai învârti-o - trebuie să fii foarte sigur că poetul era nebun, dar nebun de legat – altfel, apelul la poliţie aduce a delaţiune, rezultă că Grigore Ventura este cel care l-a turnat pe Eminescu. Şi să nu uităm că acelaşi Grigore Ventura îl va acuza public, prin presă, la 15 august 1883, pe Al. Macedonski că-l face nebun pe Eminescu într-o epigramă. Lucrurile se cos cu aţă albă : el anunţă poliţia la 28 iunie că a înnebunit Eminescu – şi tot el anunţă presa la 15 august că Macedonski a spus-o – iar apoi, abia după 1911, după ce-şi dă obştescul sfârşit, un prieten al său, Al. Ciurcu, încredinţează tiparului întâmplările de la Capşa, de la Cotroceni şi din baia Mitraşewski, povestite de el pe când trăia , dar niciodată aşternute hârtiei. Ce s-ar fi putut întâmpla, în fond şi la urma urmei, dacă poetul era lăsat în legea lui, adică să-şi facă baia fierbinte pentru care venise ? Or, faptul că Grigore Ventura nu scrie aceste lucruri, adică nu se face martor de bunăvoie, nu declară pentru istorie şi pentru amici că el a chemat poliţia „pentru că” – acest fapt pune sub semnul unei oarecare întrebări premisa, adică boala. Apoi, procesul verbal dresat la faţa locului de comisarul Niculescu nu-l consemnează pe Grigore Ventura drept martor sau crainic al bolii lui Eminescu. Locotenentul spune : „ fiind informat de d.d. G.Ocăşanu şi V.Siderescu că amicul lor d-l Mihai Eminescu , redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienaţie mintală, că s-au dus la stabilimentul de băi din str. Poliţiei nr. 4, de acum 8 ore şi că, încuindu-se în baie pe dinăuntru, refuză să deschidă”. Drept e că acest act a ieşit la iveală abia prin 1950, dar este de presupus că Grigore Ventura ştia de existenţa lui, sau cel puţin de existenţa unui act ca atare, unde ilustrul său nume nu avea ce să caute. Iarăşi : motiv pentru ca el să nu fi depus mărturie publică în chestia recluziunii lui Eminescu.