|
DE CE S-A PRĂBUsIT SISTEMUL COMUNIST?
Moto:
Deseori, desfăsurarea crizei scapă vointei conducătorilor organizatiilor implicate, iar criza degenerează, mecanic, într-o înfruntare pe care nimeni nu o gândise initial în planurile strategice.
THIERRY DE MONTBRIAL
La 15 ani de la revolutia întîmplată între decembrie 1989 si mai 1990 întrebările pe care si le pun românii sunt atît de numeroase în-cît chiar simpla lor însiruire pe o listă i-ar face să abandoneze interesul pentru un răspuns. Unii ar vrea să cunoască tot adevărul. Altii ar prefera să li se răspundă măcar la una din întrebări: a fost revolutie sau lovitură de stat? în realitate, întrebarea provine dintr-o confuzie. Nu numai diversitatea si numărul întrebărilor, dar si tentativele politice insistente de a răspunde la ele în timpul scurt care s-a scurs de la evenimente, precum si folosirea excesivă a lor în scopuri partizane, produc un fenomen dintre cele mai nocive: chiar dacă se spune adevărul, acesta nu mai poate fi crezut de generatiile contemporane. Apoi, chiar si cel care spune adevărul cu toată credinta riscă să rostească doar adevărul lui. Istoricii nu se încumetă încă, pentru că este prea devreme si pentru că nu au acces la documente. Mai există si dezavantajul că anumite documente esentiale au fost definitiv distruse, pot fi distruse în momentul unei schimbări a puterii politice sau vor fi distruse în viitor, înainte să le treacă termenul de prescriptie. Cititorilor din viitor trebuie să li se spună că în momentul acesta nici o mare bibliotecă a României nu poate pune la dispozitie presa anilor 1990-1992, fie pentru că nu a colectat-o, fie pentru că o depozitează în magazii impenetrabile. O mentalitate înapoiată si cumva iresponsabilă alimentează ideea că informatia despre adevăr trebuie ascunsă acum, deoarece apartine generatiilor viitoare, Istoriei. Nimic mai periculos. Adevărul are functie continuă si devine inutil pentru Istorie, pentru istoria care se creează în fiecare clipă, dacă este aflat atît de tîrziu încît să nu mai poată influenta evenimentele în curs. Lectia Istoriei s-ar reduce în fapt la o arheologie mentală. Acestea sunt simptomele unei natiuni moarte, nu ale unei natiuni vii. Sunt simptomele unei natiuni care, pe măsură ce evoluează în Istorie, o si îngheată imediat, sedimentînd-o în straturi sterile sau, mai grav, propagandistice, motiv pentru care natiunii române va continua să i se întîmple evenimente neprevăzute, produse de altii sau apărute aleator. Este încă unul din motivele pentru care România trăieste astăzi la întîmplare, chinuindu-se să gestioneze o sumedenie de probleme tîsnite aparent din senin. Ele provin în realitate din trecut si se desfăsoară ciclic în istoria noastră modernă si contemporană. De ce? Pentru că România nu a rezolvat la timp nici una din problemele sale structurale si în primul rînd cea a raportului armonic între societate si stat, astfel că, la solutii improvizate, Istoria a răspuns cu improvizatii politice, economice si sociale, lăsînd mereu, la sfîrsitul fiecărei fraze despre destinul natiunii române, în loc de punct un semn de întrebare. Este, asadar, datoria scriitorului să intervină, punînd cu temeritate cuvîntul acolo unde Istoria a lăsat doar un rînd de puncte- puncte.
De ce folosim cuvîntul "revolutie"? ,t
Mai întîi o precizare necesară. Asa cum am arătat la începutul volumului l , atunci cînd folosim cuvîntul revolutie ne referim de obicei la partea violentă a evenimentelor, însă evenimentele sociale, politice sau militare concentrate în termenul de revolutie sunt în realitate un proces politic sau politico-militar care se întinde pe o anumită perioadă de timp. Este perioada în care se produc transformări decisive, fundamentale, de trecere de la un sistem politic la altul, de la un regim la alt regim. De aceea, mai corect este a considera că ceea ce numim conventional "revolutia din decembrie 1989" a fost, din punct de vedere strict teoretic, un proces revolutionar în care s-au regăsit cîteva subcategorii istorice: subversiunea, diversiunea, greva generală, revolta populară, puciul, constituirea unui centru de putere, contrarevolutia, lovitura de stat, contralo-'tvra de stat. Prin urmare, cei care întreabă mereu dacă a fost evolutie sau lovitură de stat fac în primul rînd o confuzie notională. I ovitura de stat este de cele mai multe ori parte a unei revolutii, nu echivalentul ei. Bineînteles, evenimentele vor rămîne în istorie sub formula deja consacrată si comodă de "revolutia din decembrie", cu toate că procesul revolutionar poate fi corect limitat între 14 decembrie 1989 si 20 mai 1990. La 14 decembrie a avut loc la Iasi prima tentativă de revoltă populară legată direct de schimbarea regimului politic. Nu discutăm deocamdată cum a fost pregătită si de cine, dar în mod cert a fost legată de acelasi fenomen care s-a produs cu succes la Timisoara si s-a finalizat la Bucuresti. La 20 mai 1990 starea de legitimitate revolutionară - care înlocuieste legitimitatea politică a unui stat pentru o scurtă perioadă de timp - a încetat o dată cu primele alegeri confirmate oficial ca libere si simultan cu formarea primului Parlament, adică a primei institutii legitime a noului regim. Unii comentatori români si cîtiva analisti străini refuză termenul de revolutie, deoarece definitia sa, ca proces istoric, ar fi marxistă. Ei fac acest lucru de cele mai multe ori din dorinta de a convinge că în decembrie 1989 ă avut loc o lovitură de stat dată de Ion Iliescu si de acolitii săi prosovietici. Numai că, în teoria lui Marx, revolutia la care se referă autorul este mai degrabă economică ("Revolutia comunistă înseamnă ruptura cea mai radicală cu relatiile de proprietate mostenite din trecut"), în decembrie 1989 nu am avut o revolutie comunistă în sensul dat de Marx, chiar dacă puterea revolutionară instalată cu ocazia evenimentelor a lansat programatic teza schimbării relatiilor de productie, în realitate, procesul de trecere de la proprietatea de stat comunistă la cea privată, capitalistă, nu s-a încheiat nici astăzi, fapt care distantează încă o dată revolutia din decembrie de ideea "rupturii" radicale. Pentru că avem de-a face cu un proces total diferit - trecere de la comunism la capitalism, nu de la capitalism la comunism - revolutia din decembrie 1989 are în Primul rînd un caracter politic, de răsturnare a unui regim totalitar. In mijlocul avalansei de păreri si aproximatii cu preponderentă Politice si politicianiste, care continuă să se prăvale de pe înălti-Adevărului în larga vale a Minciunii, o voce profesionistă a identificat din perspectivă istorică imaginea de ansamblu a evenimentelor din decembrie 1989, cea a istoricului si politologului de la Institutul de Studii Sud-Est Europene din Munchen, doamna Anneli Ute Gabanyi: "în contextul acestor revolutii de tip nou, revolutia română este cea care se apropie cel mai mult de modelul revolutiilor europene clasice, de la glorioasa revolutie engleză la revolutia franceză, revolutia americană si pînă la revolutia rusă a anului 1917"1. Alte afirmatii ale A.U. Gabanyi nu rezistă, alternanta opiniilor lucide cu cele politizate împiedicînd-o pe autoare să emită o doctrină coerentă a revolutiei "din decembrie 1989". Pe fond, teoria revolutionară din jurul evenimentelor decembriste transferă anacronismul unui astfel de eveniment petrecut la sfîrsitul secolului al XX-lea anacronismului semantic al termenului de revolutie, în istoriografia mondială, cu exceptia cîtorva istoriografii rigide din Est, revolutia nu mai defineste astăzi decît evenimente din trecutul îndepărtat: Revolutia Franceză, Revolutia din 1848, Revolutia americană, Revolutia din Octombrie. Din păcate, în mentalitatea cetăteanului de rînd din România revolutie continuă să însemne actul violent de răsturnare a Puterii. Reductionismul acesta permite si ideea simplă că revolutia a avut un conducător, că fusese planificată de acesta, că a beneficiat de sprijinul unor forte militare si prin urmare trebuie învestit cu puterea politică a legitimitătii. si tot din păcate, căutarea unor definitii si analiza diferitelor terminologii ale unor categorii istorice sunt considerate sterile, forme de teoretizare complicată si inutilă, de filozofare pe marginea unor actiuni făcute de altii, de cei care "au fost în stradă".
Este o mare eroare să încerci constructia unei societăti fără bazele sale teoretice, doctrinare. Voi alege un singur exemplu pentru a demonstra necesitatea încadrării corecte a unor evenimente istorice în definitii logice; se fac frecvent două afirmatii: "poporul român este autorul revolutiei" si "revolutia a însemnat înlăturarea violentă a regimului comunist". Numai că revolutionarii contestai in corpore că ei ar fi fost autorii violentelor din decembrie, astfel încît agresiunea fortelor de ordine să fie considerată ca nejustificată, în ceste conditii, violentele au apartinut altora, si teza conform căreia evolutia, care este prin definitie violentă, a fost făcută de poporul oman, cade. Aceeasi capcană este întinsă multor teze revolutionare, inclusiv celei care atribuie totul unei lovituri de stat. Cum aceasta nu se poate da decît din interiorul Puterii - de asta se si numeste lovitură de stat -, înseamnă că ceea ce numim "revolutie" a fost o lovitură dată de Securitate, ceea ce însă o scoate pe aceasta complet din represiune si o amplasează pe postamentul eroic al marelui eveniment istoric. Dacă preluăm teza că o grupare contesta-tară din interiorul PCR a dat lovitura de stat iarăsi ajungem într-o fundătură logică, pentru că trebuie demonstrată implicarea acesteia în declansarea revolutiei la Iasi, în tulburările civile de la Timisoara si de la Bucuresti pînă în 22 decembrie la prînz. Or, asa cum am arătat în volumele precedente, membrilor unei conspiratii poate să le crească o barbă de doi coti tot conspirînd, atît timp cît nu trec la o actiune se pierd în istorie ca o barcă fără pînze. A existat ocazia Congresului al XlV-lea si apoi a CPEx-ului din 17 decembrie - nu s-a miscat nimic în partid. Nu se poate identifica nici măcar o implicare a grupului Iliescu înainte de 22 decembrie 1989. în sfîrsit, pentru a epuiza tezele cele mai frecvente, este o speculatie afirmatia că Securitatea, Armata si Militia puteau deveni peste noapte prooccidentale, că economia socialistă a României s-ar fi putut transforma în cîteva luni în economie capitalistă si, în sfîrsit, că populatia tării si-ar fi schimbat radical mentalitatea socialistă sau nationalistă "înapoiată" si ar fi legitimat o Putere anticomunistă care să judece si să condamne vinovatii de represiune, să oprească prin lege accesul comunistilor la functii în aparatul de stat, să împiedice votul alegătorilor în favoarea unui partid comunist regrupat în partid social-democrat, populist si unitar. Acum stim că toate proiectiile acestea uchronice erau si imposibile.
Cauzele revolutiei
Fenomenul politico-militar din decembrie 1989, privit numai Prin faptul că s-a petrecut anume în decembrie 1989 cu desfăsurarea sa relativ cunoscută, nu a avut cauze multiple, asa cum de regulă se începe o analiză despre un proces atît de complex, ci o singură sursă directă si decisivă: hotărîrea conducătorilor Uniunii Sovietice de a reforma sistemul comunist astfel încît el să se integreze sistemului politic mondial fără a afecta statutul de Mare Putere al URSS si fără o modificare semnificativă a granitelor de la sfîrsitul celui de-al doilea război mondial. Eventual cu pierderi minime, dar oricum prin folosirea deplină a mostenirii celor 45 de ani de ocupatie sovietică. Acest proiect a esuat în cea de-a doua parte, însă are consecinte atît de importante încît esecul său a devenit nesemnificativ. El a folosit din plin cauzele interne, pe care le putem numi însă "aparent interne", deoarece apartineau sistemului. Uniunea Sovietică, prin Mihail Gorbaciov, a optat pentru o eliberare bruscă, neasteptată a lantului cu care înconjurase lagărul său comunist european, convinsă că acesta fusese suficient de prezent si de vizibil încît să fie imaginat în continuare ca încă existent sau gata să se pună la loc în orice moment. Este teza prăbusirii subite. Cealaltă teză este a unei eliberări gradate: "Gorbaciov a adoptat pentru Europa de Est o politică de schimbare prudentă, graduală si limitată. Ea urma să atingă două obiective: să integreze aceste state economic, militar si politic; să constituie un sprijin pentru propriul său plan de reforme"2. Această a doua teză se referă ipotetic numai la ideologia schimbării, nu si la metodă, nu si la factologic, izolîndu-se în timpi istorici mici. O seamă de legături, mai ales economice, o serie de considerente geografice si geostrategice i-au făcut pe liderii moscoviti să creadă probabil că, cerînd din partea Occidentului garantii ale neinterventiei, mai ales economice, vechiul lagăr va rămîne atasat de fostul său gardian într-o relatie de prietenie care abandona dintr-o dată tot trecutul. Simptomul previzional pare împrumutat din cîteva situatii paradoxale si totodată aberante petrecute la sfîrsitul războiului, cînd detinutii din lagărele de exterminare naziste, abia eliberati, nu si-au părăsit barăcile, încercînd să reorganizeze functionalitatea lagărului ca adăpost împreună cu unii din fostii lor gardieni si kappo. Aceeasi Anneli Ute Gabanyi face o observatie de bun-simt: "în cazul revolutiilor din anul 1989 nu este vorba numai de procese în cadrul fiecărui stat national, ci si de revolutionarea întregului sistem multistatal din Estul european, dominat de Uniunea Sovietică. Peste tot în statele din sfera sovietică avem de-a face cu mai multe niveluri de revolutie care decurg paralel: revolutii nationale împotriva unei puteri dominante din afară, revolutii politice împotriva propriilor regimuri dictatoriale si revolutii sociale de eliberare de sub sistemul comunist represiv"3. Revolutia română nu a izbucnit izolat; a fost pa 22522t192w rte a procesului de revolutionare a întregului Est si din acest motiv îsi are principala cauză în decizia conducerii URSS de a revolutiona sistemul. Tentative de revolutie au mai fost în Ungaria, în Cehoslovacia si în Polonia, dar pînă nu a decis Moscova că sistemul trebuie schimbat, nimic din structura regimurilor comuniste nu s-a clintit. Ca si în România, cauzele interne ale Ungariei, Cehoslovaciei sau Poloniei ar fi pierit sub senilele tancurilor, dacă nu apărea cauza internă a Uniunii Sovietice, transferată întregului sistem. Să lăsăm la o parte statele din Centrul Europei si să răspundem la o întrebare simplă, lipsită de orice ireverentă: îsi poate imagina cineva o revolutie bulgară fără această decizie?
în încercarea de salvare a Rusiei prin renuntarea la Vechiul Imperiu pentru a putea construi în viitor, prin mijloacele politicii internationale si prin conditionări generate de rezervele sale naturale, un spatiu nou al sferei sale de interese, România a fost încă o dată un caz special. Ea mai fusese caz special în timpul revolutiei din 1848, cînd a deviat de la proiectul francmasonic si s-a apucat să spargă unitatea procesului european de reformă politică prin cereri si actiuni strict nationaliste (cazul Avram lancu); a mai fost caz special cînd trebuia să lupte alături de Puterile Centrale, si ea a luptat alături de Antantă, a semnat o pace separată cu Puterile Centrale, pe care apoi a anulat-o, obtinînd de la învingători România Mare (cazul Ionel Brătianu); a fost caz special si în timpul celui de-al doilea război mondial, salvînd cea mai mare comunitate de evrei din Europa în timp ce era aliată a Germaniei naziste (cazul Ion Antonescu); caz special s-a numit România si cînd a refuzat să rupă relatiile cu China si Israelul atunci cînd i-a cerut-o Moscova, pentru ca tot un caz special să fie atunci cînd a reusit să scoată din tară trupele sovietice (cazul Gheorghiu-Dej). si în perioada destructu-rării sistemului comunist din Europa, România a rămas singura tară fără nici un gest de reformă si ultima "eliberată" de programul gor-baciovist (cazul Ceausescu).
Dar a fost eliberată România sau a hotărît ea în ultima clipă să se elibereze? Iată o întrebare fundamentală la care autor si cititor trebuie să răspundă astăzi. Volumul de fată îsi propune să pornească de la următoarea ipoteză:
întîrzierea reactiei la reformele gorbacioviste avea niste cauze atît de profunde încît nu pot fi căutate decît în natiune. Deoarece natiunea română nu reactiona la schimbările din Europa (adică "mămăliga nu făcea explozie"), este perfect posibil ca:
1. Natiunea să fi fost identificată ca solidară cu conducătorul ei sau
2. Era prea terorizată de Securitate ca să reactioneze sau
3. Era prizoniera unei nostalgii nationaliste, de izolare, total neconforme cu mersul politicii internationale.
Pentru toate cele trei puncte ale ipotezei există ipotetice răspunsuri identificabile în timpul evenimentelor pe care le vom numi conventional "revolutia din decembrie 1989":
1. Revolta a fost provocată din afară.
2. Principalul inamic a fost arătat si găsit în persoana (juridică) a
Securitătii.
3. S-a dezlăntuit o campanie furibundă împotriva nationalismului românesc pentru a ajuta natiunea să se integreze noului curs international, globalizant.
Această ipoteză are rolul unui aparat teoretic de lucru, motiv pentru care cercetarea va căuta să obtină (si) alte răspunsuri la cele trei întrebări, dacă ele există. Analizînd-o în detaliu, ne putem forma o opinie, fiecare dintre noi. Istoria nu este un sanatoriu, nici un azil de binefacere. Istoria creează uneori eroi, popoare si natiuni, alteori distruge, striveste sau mutilează destine colective sau individuale. Istoria este făcută de anumiti indivizi, de anumite structuri si forte, în locuri diferite si în circumstante diverse si se compune din Istorie creată si Istorie trăită. Corespunzător acestor două fenomene, există oameni, structuri si Puteri care fac istorie si indivizi sau popoare care o trăiesc pe cea creată de primii. Teoria este mai veche, însă ea pare a se fi aplicat perfect în timpul schimbării de regim din România, astfel că merită a fi mentionată aici. în consecintă, pe parcursul acestui volum ne vom întîlni cu personalităti si structuri care au creat sau influentat decisiv cursul evenimentelor si cu multi cetăteni care doar le-au trăit.
Din această perspectivă, Ion Iliescu, figura cea mai controversată a revolutiei, este în realitate un personaj marginal, alte personaje fiind determinante si creatoare ale evenimentelor decisive.
Probleme de fond ale sistemului comunist
Cel mai simplu răspuns la întrebarea "De ce s-a prăbusit sistemul comunist?" este că marxismul si prelungirile sale istorice - socialismul, comunismul, fascismul, nazismul si terorismul arab - au fost opera unui dement. Karl Marx, un individ tarat de repetatele sale ratări literare, sociale si politice, urmărit de complexul originii iudaice si de instabilitate sufletească, a formulat o doctrină materialistă ale cărei origini s-ar afla în satanism4. Alti cîtiva indivizi bolnavi de ratare si care îsi etalau maladia în domeniul ateismului -Mosses Hess, Proudhon, Bakunin, Kropotkin - au fundamentat o teorie a revolutiei care va arunca omenirea în aer. Despre colegul său Proudhon, Bakunin scria: "Atunci cînd nu era obsedat de doctrina metafizică, era un revolutionar din instinct; îl adora pe Satan si proclama anarhia"5. Resortul lor sufletesc ar fi fost răzbunarea pe un Dumnezeu nedrept. Ei au pornit însă de la o falsă premisă. Cău-tînd în materialism o abordare stiintifică, antireligioasă a lumii ei au produs de fapt o utopie, o formă de idealism excentric. Ernest Renan a explicat încă din 1869 de unde vine eroarea: "Ideea unui Dumnezeu sau a unor divinităti protectoare ale inocentei, răzbunătoare ale crimei, este antistiintifică. Dezvoltarea umanitătii provine exclusiv de la libertatea care este în om si de la fatalitatea care se găseste în natură"6. si pentru această afirmatie a fost înjurat atunci Renan, dar cît de mult adevăr contine!
Problema nu este însă Marx, ca individ, mesager al unui curent care specula slăbiciunile societătii umane si gravele erori ale Bisericii, ci faptul că sute de milioane de oameni 1-au urmat. Doctrina lui a fost atît de atractivă pentru sute de milioane de indivizi urmăriti de idealul egalitătii, al păcii si bunăstării generale - adică de ceea ce defineste massa în umanitate -, încît la un moment dat poti să crezi că dacă nu era Marx, ar fi fost un alt degenerat s-o formuleze. Marx a apărut pe fondul unei stări de asteptare. Ceea ce se astepta era rezolvarea problemei sociale prin intermediul societătii. Marx a promis că societatea care poate rezolva problema socială este societatea comunistă. Asupra acestui aspect, Constantin Noica scria în exilul său de la Cîmpulung Muscel că socialismul nu vrea să admită pe fată că nu luptă contra bogatului, ci împotriva săracului, pentru că, în timp ce bogatului îi confiscă bunul, săracului îi fură idealul. Or, istoria comunismului ca sistem politic a demonstrat că tocmai problema socială a fost aceea pe care comunismul n-a rezolvat-o. Statele comuniste au rămas subdezvoltate, dependente de schimburile economice cu statele capitaliste dezvoltate, de furtul sau importul de tehnologie si de legătura ombilicală cu marea finanta internatională. Statele comuniste s-au ocupat cu gestionarea sărăciei celor multi. Cunoscutul disident rus, Vladimir Bukovski a arătat că "ideea fundamentală a socialismului este «justa repartizare a productiei» si nu crearea ei, ceea ce face că orice «model» duce la epuizarea resurselor si «repartizează» atîta vreme cît există ceva de repartizat"7. Pe acest fond, liderii comunisti se bucurau de toate privilegiile în numele massei. Activistii comunisti ai României nu făcut exceptie, începuturile acestor atitudini putînd fi localizate f'mpuriu, încă de pe vremea cînd se aflau în lagărul de la Vapniarka. în acel lagăr în care fuseseră deportati aproximativ l 100 de comunisti periculosi, conducerea grupului deportat se bucura de toate privilegiile, retinînd pentru membrii săi de vîrf alimentele, îmbrăcămintea, obiectele personale, banii arestatilor, întrebati la un moment dat cum se face că liderii grupului comunist dintr-un lagăr încalcă principiul comunist al egalitătii si îi deposedează pe membrii de rînd de bunurile lor în folos propriu, răspunsul a fost elocvent: "Interesul clasei muncitoare cere ca, în conditiile grele ale detentiei, în lagăre sau închisori, vîrfurile partidului să fie mentinute în conditii cît se poate de bune, de muncă si de hrană, fiindcă ei sunt de neînlocuit"8.
Comunismul a promis desfiintarea statului si eliberarea societătii; comunismul a fost nevoit să apeleze la statul supercentralizat si la dictatură, sufocîndu-si societatea. Esuînd în principiul de bază al doctrinei sale, comunismul a esuat pe toate planurile. Pentru cititorul român, scriitorul francez Thierry Wolton este cel care a concentrat cel mai bine într-o pagină esecul marxismului: "încă de la sfîrsitul secolului al XlX-lea proletariatul, nemaiavînd de pierdut, după Marx, decît lanturile, purtător presupus al tuturor sperantelor revolutionare, nu mai sărăceste din cauza capitalismului, ci se îmbogăteste. Burghezia nu se proletarizează din cauza concentrării de capital, muncitorul se îmburghezeste, obligînd organizatiile însărcinate cu apărarea lui să aleagă mai curînd calea reformismului decît pe cea a revolutiei. Organizat în sindicate, în partide sau în grupuri de presiune, proletariatul este din ce în ce mai constient că democratia îi poate servi interesele. Scăderea neîncetată a ratei de profit, care ar fi trebuit să condamne capitalismul la autodistrugere, se dovedeste si ea a fi o falsă lege. Pentru un motiv foarte simplu: munca omenească nu este singura sursă de bogătie, si nici etalonul oricărei valori, cum gîndeau Smith si Richardo, doi economisti 1-au influentat pe Marx din acest punct de vedere.
Nici legea materialismului istoric nu este confirmată de istorie: India nu a cunoscut feudalismul, capitalismul nu s-a arătat în Rusia, burghezia germană si-a ratat revolutia etc. Cît despre revolutia anuntată, ea nu va izbucni în tările europene mai dezvoltate, cele în care legile marxiste despre capitalism ar fi trebuit să se aplice, ci în cele mai înapoiate, în sfîrsit si mai ales, lupta de clasă nu a fost niciodată motorul istoriei, o dovedesc marile evenimente ale secolelor al XlX-lea si al XX-lea. învins de logica gîndirii, marxismul nu reuseste să domine o realitate care-i scapă, ba mai rău, care îi este străină. Adeptii săi se vor strădui să construiască o altă realitate, intrînd într-o fantasmagorie socială care se va dovedi cea mai sîngeroasă din istoria omenirii"9, în anul 1990, multe publicatii - si din Vest, si din Est - titrau: "Comunismul a fost învins!". Realitatea politică imediată le dă dreptate. Poate cu o singură exceptie: comunismul a rămas neclintit în mintile oamenilor din componenta massei ca un mare regret după o mare încercare existentială pe care anumiti dusmani: banul, arma nucleară si computerul au ajutat-o să esueze. Cine este massa? Massa este cea care a strigat "Baraba!" Apoi 1-a aclamat pe Robespierre, pe Lenin, pe Mussolini, pe Hitler, pe Stalin, pe Ceausescu si pe Saddam. Massa este cea care, odată eliberată, continuă să-i înjure pe Soljenitîn, pe Goma si mai ales pe Bukovski pentru că ei vor să existe un vinovat. Acesti asa-numiti radicali refuză teoria conform căreia Istoria se petrece într-un moment, se scrie apoi si după aceea se stochează într-o bibliotecă. Ei sunt cronicarii celui mai profund paradox uman - în timp ce Istoria este o stiintă despre trecut, i se cere omenirii să privească numai în viitor si să nu se întoarcă la Istorie. Motivul este unul singur: Istoria nu cunoaste doar eroi, ci si vinovati. si cînd e vorba de vinovati în viată sau de state vinovate teza "să nu ne întoarcem în trecut, să-1 lăsăm pe seama Istoriei" devine foarte activă, în realitate, nepedep-sirea vinovatilor produce ea însăsi Istorie, de cele mai multe ori nedreaptă. Este cazul României si al românilor. Probabil că nu în-tîmplător, în limba română - una dintre cele mai subtile în domeniul antifrazei si al sensurilor conotative - există un cuvînt care sintetizează tot acest fenomen: înainte, înainte în limba română în-ainnâ si viitor (în fată) si trecut (de demult).
Mult înaintea lui Soljenitîn, un scriitor român fascinat de suc-cesul comunismului în Rusia s-a dus să vadă cum arată acea minune, să pipăie societatea egalitătii, libertătii si prieteniei si să tntîlnească.massa în starea ei de fericire, întors la Paris, Panait Istrati publică la 15 octombrie 1929 cartea Spovedanie pentru învinsi, operă socantă pentru materialistii occidentali, care erau în realitate cei mai naivi idealisti. "Nu-i deloc vorba, aici, de socialism - scria Panait Istrati -, ci de o teroare care tratează viata umană ca material bun pentru război social. Se serveste de el pentru triumful unei noi si monstruoase caste, căreia îi plac la nebunie fordismul, americanizarea în economie, produsele cosmetice Coty, toaletele pariziene; castă crudă, avidă de dominatie si atît de belicoasă încît este gata să sară în grumazul Chinei, vinovată de a fi cutezat să se debaraseze de o concesiune datînd din perioada taristă." si, mai departe, Istrati pictează un tablou realist al comunismului: "Această castă, ignorantă, vulgară, perversă este alcătuită în majoritate dintr-o generatie venită pe lume la începutul acestui secol. Ea nu stie si nu vrea să stie nimic despre ceea ce a făcut grandoarea si forta idealismului revolutionar rus de altădată, astăzi obiect de muzeu, zdreantă roasă de molii, catalogată printre lucrurile moarte. Ea nu cunoaste decît cuvintele de ordine ale unei puteri căreia îi este ciment si armătură. Desfăsurări de steaguri; Internationala ascultată în picioare; colturi ale lui Lenin; difuzoare; imense pancarte; stambe acoperite de fraze; fraze judecind viata; fraze confectionate toate pentru a înlocui ideile; GPU-ul pentru a înlocui argumentele; cenzura pentru a evita critica; un vid universal, despre care ea gargariseste si de care se serveste pentru a domina"10. Dar în 1929 iluzia nu pierise, ci abia se ambala. I-au trebuit încă sase decenii pentru a se epuiza institutional si cîteva zeci de milioane de victime pentru a-si arăta adevăratul ohip: o speculatie intelectuală care a folosit din plin prostia omenească. Comunismul a arătat în plan biologic cît de vulnerabil este omul dotat cu un creier ceva mai dezvoltat decît al urangutanului. Niciodată ca în cazul comunismului, intelectualii care au crezut în el nu au dat fără să vrea mai multă dreptate sfîntului Toma din Aquino, care, după o operă monumentală si după ce a condus omenirea din Evul Mediu în Renastere, a rostit aceste cuvinte: "si cu toate astea, nu stiu nimic". Important însă pentru contemporanii prăbusirii sistemului comunist este că, multi ani înainte de prăbusire, liderii comunisti sovietici au stiut că se prăbuseste.
Criza de sistem a Uniunii Sovietice
Mircea Eliade a arătat că la originea fiecărui mare eveniment se află un mit. Conform unei legende recente, în vara anului 1972, un ofiter KGB, ministru de Interne al Georgiei comuniste, apoi prim-se-cretar al Partidului Comunist din Georgia, 1-a invitat în vacantă pe un foarte bun prieten al său, tot ofiter KGB acoperit, însă rus si la acea dată responsabil cu agricultura, apoi lider al organizatiei de partid din Stavropol, pentru a petrece cîteva zile împreună. Cu această ocazie, georgianul 1-a dus pe rus să vadă ferma tăranului Nadaresvili din centrul raional Abas. Desi era interzis prin lege, el îsi cultiva pămîntul în sistem privat sub protectia ministrului de Interne local. Ţăranul georgian proprietar producea de trei ori mai mult decît colhozul din localitate. sase ani mai tîrziu, cînd rusul a devenit secretar cu agricultura în Secretariatul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, i-a dat un telefon prietenului său georgian si i-a spus doar atît: "Ai avut dreptate - totul este o putreziciune!". După încă sase ani, într-o seară de iarnă, georgianul îi va spune rusului: "Totul este stricat. Trebuie să schimbăm". Pe georgian îl chema Eduard A. sevardnadze, iar pe rus Mihail S. Gorbaciov. în 1972, sevardnadze avea 45 de ani; Gorbaciov avea 41 de ani. în 1972 doctrina Brejnev era în plină actiune si Uniunea Sovietică îsi dezvolta expansiunea spre Orientul Apropiat, Asia si Africa, sistemul de rachete balistice si programul nuclear, precum si programul de control prin mijloace politice a comertului international cu petrol, cheltuind miliarde de dolari pentru a sustine toate aceste proiecte, în timpul ăsta, cetătenii sovietici nu prea aveau ce mînca, dar erau convinsi că Uniunea Sovietică apără pacea în lume si construieste cea mai bună dintre societăti.
Realitătile lagărului comunist european. Privind retrospectiv neste istoria acestei contradictii vom observa că un lider comunist anume a avut mereu în fata ochilor realitatea ineficientei economice a sistemului comunist si a inevitabilului său colaps. Acel om a fost Juri V. Andropov. Unul din marii asasini comunisti, Iuri Andropov H914-1984) a fost numit - în 1957, după episodul lui criminal din Ungaria - seful aparatului de legătură si control al URSS pentru tările din lagărul comunist subordonat Moscovei, în această calitate, Andropov a organizat o consfătuire a partidelor comuniste si muncitoresti cu scopul de a stabili un sistem concret de conducere a lagărului comunist de către URSS (octombrie 1957), apoi a emis la un moment dat si într-un mod cu totul neasteptat (1960) doctrina "specializării economice" a statelor din lagărul comunist. Pentru a pune în aplicare proiectul unei integrări economice transfrontaliere, între diferite regiuni ale lagărului comunist european, el 1-a folosit, peste încă patru ani, în 1964, pe un oarecare Valev. Se cunoaste acum că România a fost una din tarile care s-au opus vehement acestor proiecte, în privinta consfătuirii din 1957, Paul Nicu-lescu-Mizil afirmă că "sovieticii iau această decizie datorită faptului că linia natională îsi crea loc tot mai larg în miscarea comunistă. Ei se temeau de tendintele centrifuge, de slăbirea rolului lor de conducător al miscării"11. Cînd dă exemple însă, fostul lider comunist român nu poate cita decît China. Despre asa-zisa "linie natională" nici nu se putea discuta în România anului 1957, decît dacă Niculescu-Mizil se referă la epurarea evreilor. El crede că era nationalismul în sine care s-a opus, însă "globalizarea" comunistă propusă de Andropov pornea de la ratiuni strategice de supravietuire a sistemului sovietic. Prin "specializarea între tări în domeniul agriculturii", URSS viza organizarea unui nou tip de repartitie între tările lagărului comunist a productiei agricole, dar nu numai, pentru că specializarea agricolă urmărea în plan secundar si specializarea industrială. Unele tări - RDG si Cehoslovacia, de exemplu - trebu-*au să acopere, împreună cu URSS, nevoile industriale ale celorlalte state, specializîndu-se în agricultură doar pe produse animaliere, în timp ce tări ca România, Bulgaria sau Ungaria deveneau mari producătoare de cereale, furaje si, secundar, de produse industriale specifice, într-o discutie cu Andropov, Gheorghiu-Dej a reusit să amîne decizia asupra acestui proiect12. A fost vorba de vizita lui Iuri Andropov la Bucuresti, în 3 aprilie 1963, ocazie cu care a încercat să pledeze pentru "Uniunea interstatală pe ramuri de productie", precizînd că "problema creării unui stat unic" nu este de actualitate, dar că "va veni vremea cînd se va pune această problemă"13. Cu această ocazie, Gheorghiu-Dej a fost foarte ferm, iar Nicolae Ceausescu si Alexandru Bîrlădeanu au fost de-a dreptul violenti. Emil Bodnăras a avut o interventie categorică: "Noi suntem de acord cu ce a spus tovarăsul Hrusciov despre suveranitate, decît că suveranitatea nu trăieste din declaratii, ci prin fapte, acte concrete si trebuie adus numai un acord perfect între declaratii si între actele concrete"14. Era o iluzie; se iluzionau si unii, si altii. La începutul anului 1964, Iuri Andropov testează din nou "terenul" integrării economice si îl pune pe geograful E.B. Valev să publice articolul Probleme ale dezvoltării economice a raioanelor dunărene din România,Bulgaria si URSS în nr. 2/1964 din "Analele Universitătii din Moscova". Proiectul viza un teritoriu de 150 000 km2, cu o populatie de 12 milioane de locuitori, din care "România contribuia cu 42%, Bulgaria cu 33% si URSS cu 0,05%"15. Cunoscutul istoric Dan A. Lăzărescu îsi va aminti că, în 1964, abia iesit din închisoare, 1-a întîlnit pe Costin Murgescu, cel desemnat să răspundă articolului lui Valev. Omul politic liberal va enunta peste timp o opinie socantă fata de acel proiect: "Mă văd silit însă, ca economist, nu ca patriot, să recunosc că Valev formulase o teză care se putea sustine pe plan economic. si, de altfel, îmi pare mai actuală ca oricînd"16.
Pste clar că URSS căuta să-si asigure un spatiu agricol dimensionat după necesitătile sale economice, în sensul structural tipic unui im-eriu sau a unui mare stat multinational. si la acest proiect România s-a opus cu vehementă, optînd pentru dezvoltarea economică multilaterală si "independentă". De aici a început, mai întîi sub Dej, apoi sub Ceausescu, industrializarea fortată a României. Modelul industrializării era chiar cel sovietic, dar fără resurse proprii. Ea a reprezentat un proiect benefic pentru tara noastră, dar care s-a terminat cu delirul autarhiei economice în care economia românească trebuia să producă tot, să nu mai importe tehnologie si resurse, iar agricultura să raporteze productii gigant. Nu acesta este subiectul nostru aici. Nu povestea reactiei corecte a liderilor comunisti români punem în discutie, a necesitătii dezvoltării industriei românesti si a tentativei de a construi independenta statului, ci anume acea particularitate a cazului care arată că analistii sovietici întelegeau involutia economiei tărilor din lagărul comunist si căutau solutii. Dincolo de gestul de rezistentă al conducerii comuniste de la Bucuresti trebuie să vedem, în profunzime, realitatea înapoierii politice si economice a României, realitatea nefinalizării proceselor tipice capitalismului pe timpul regimului monarhic, realitatea preponderentei agricole a economiei românesti si perspectiva nedepăsirii nici după război a stadiului de economie agricolă, eventual reformabilă.
Se pune întrebarea: erau inconstienti si ahtiati după Imperiu liderii Uniunii Sovietice? Aveam de-a face cu niste potentati iresponsabili care, dărîmînd un imperiu tarist feudal, încercau să-1 refacă pe temei marxist? Umblau ei să-si subjuge colonial statele satelite pentru a da de mîncare cetătenilor sovietici, înfometîndu-i pe cei ai lagărului? Oricît i-am urî pe acei potentati comunisti, trebuie să căutăm identificarea mecanismului rational al gîndirii lor, chiar dacă logica lor imperială era de natură criminală. După felul cum a actionat luri Andropov pe subiectul economic si, în particular, agrar, într-o continuitate pe care o stiau înainte de 1989 doar uderii comunisti, din rolul important pe care 1-a jucat în istoria comunismului (sef al KGB între 1967 si 1982, apoi secretar general al PCUS între 1982 si 1984), dar si din informatiile pe care le-am de la cei care 1-au cunoscut, fostul asasin de la Budapesta nu era un cretin. si cu atît mai putin iresponsabil. Problema curentă a analistilor de astăzi este că nu au simtul dimensiunii la care se raporta Andropov. în spatele proiectelor sale integratoare se aflau ratiuni pe care astăzi doar le putem intui. Iuri Andropov a fost printre primii si putinii care au stiut, din interior, care erau slăbiciunile sistemului comunist, în primul rînd cele economice. Chiar si faptul că doi elevi ai săi, sevardnadze si Gorbaciov, erau convinsi în 1972 că economia comunistă este un fiasco, constituie un argument în favoarea acestei teze. Andropov a înteles de timpuriu că Uniunea Sovietică nu putea supravietui economic - fără a fi obligată la o dependentă letală fată de Occident -, decît printr-o reorganizare a spatiului economic de care dispunea în zona europeană cucerită si obtinută apoi prin tratate la sfîrsitul celui de-al doilea război mondial. Pentru asta avea nevoie de specializări agrare si industriale, cu caracter complementar, care nu corespundeau geografic statelor comuniste din componenta lagărului comunist european si în nici un caz "tendintei spre independentă" a acestora. Mai mult, sub acoperirea vechii teze marxiste a "internationalismului proletar", Uniunea Sovietică era obligată nu numai doctrinar, dar si economic sâ-si extindă sfera de influentă. De aici, "aparitiile" neasteptate ale comunismului în Mozambic, Angola, Cambodgia, Irak, Yemen etc. Uniunea Sovietică ajunsese la statutul de Mare Putere prin intermediul unui război si pe un program financiar inflationist (ca si Germania nazistă), avînd în fată mereu doar două solutii pentru rezolvarea crizei sale de sistem economic: un nou război (pe care era gata să-1 declanseze "cald" în 1962, dar pe care 1-a obtinut prin Războiul rece) sau expansiunea, lărgirea sferei sale de influentă.
Liderii statelor comuniste europene s-au opus mai mult sau mai putin categoric hegemoniei sovietice, iar opozitia lor avea două directii principiale: 1. Considerau în sens marxist-leninist că sistemul comunist este victorios în tara lor, în mod definitiv; 2. Exista deja un aranjament economic al sistemului, numit CAER, care fusese agreat prin consens. Pe aceste principii, liderii comunisti credeau că pot dezvolta asa-numitul "comunism national" fără a leza rolul central si istoric al URSS-ului, contribuind individual si ocazional în grup la victoria comunismului în lume. Se înselau
Comunismul a fost formulat ca doctrina de către Marx si de ilalti membri ai grupului său satanist/anarhist drept un sistem internationalist, drept o utopie care unifica economia mondială într-o constructie condusă de muncitorii din întreaga lume. In al doilea rînd, este evident astăzi că ce urmărea Andropov la consfătuirea din octombrie 1957 era unificarea politică, miscare preliminară si absolut obligatorie pentru a reorganiza spatiul economic al lagărului- în al treilea rînd, asa-numita dezvoltare natională a comunismului era o himeră din punct de vedere economic - toate tările lagărului depindeau, în primul rînd energetic, de URSS. România, care a avut pentru un timp privilegiul petrolului, va fi nevoită din 1984 să importe masiv petrol si gaze de la sovietici. Altfel spus, liderii comunisti ai lagărului european întelegeau să dezvolte multilateral economia tării lor cu resursele materiale, minerale, energetice si financiare ale URSS. Din acelasi punct de vedere CAER-ul era un acelasi tip de fictiune economică. URSS furniza petrol si gaze - sînge economic, adică - la preturi sub cota pietei, înregis-trînd pierderile în contul ei. Uniunea Sovietică exporta minereu, otel si prefabricate către toti satelitii săi la preturi preferentiale, necomerciale. Primea în schimb loialitate politică. URSS sustinea financiar, prin credite preferentiale si pe sistemul ireal al rublei, căderile economice ale sistemului propriu si ale lagărului comunist. Economiile statelor comuniste nu aveau voie să se prăbusească, în interiorul CAER-ului, tările comuniste europene făceau schimburi fals comerciale, ajungînd într-un final să fie dominate de procedeul barter, denumire modernă a trocului din comuna primitivă. Pentru a-si putea mentine sistemul lagărului comunist în functiune, pentru a asigura supravietuirea lui politică, URSS a fost nevoită să sustină timp de patru decenii costurile economice uriase ale utopiei lui Marx, Engels si Lenin. Fără să-si dea seama, liderii comunisti europeni contribuiau la slăbirea sistemului comunist cu fiecare gest de "independentă", obligînd URSS fie să intervină militar pentru a cîrpi găurile, fie pompînd în continuare tot mai multe resurse. Asa cutn arată si Paul Niculescu-Mizil în memoriile sale, anul 1957 a ost extrem de greu pentru lagărul comunist. Era imediat după re-volta ungurilor, era perioada epurărilor în conducerea URSS si din cea a statelor satelite, era dupâ prima criză agrară cerealieră majoră din Ucraina. Desi se întrecea cu Statele Unite pentru cucerirea spatiului cosmic si în cursa înarmărilor nucleare, Uniunea Sovietică începea să importe grîu din Canada si din America, apoi carne din Argentina. Iuri Andropov trebuie să fi înteles încă de la Budapesta ca sistemul nu mai poate fi sustinut doar cu teroare. Nu a încetat nici o clipă, pînă la moartea lui din 9 februarie 1984, să aplice teroarea, pentru că mental si institutional nu mai avea alte mijloace, dar a murit convins că mai trebuia ceva. Christopher Andrew va aduce la lumină în ultimii ani un amănunt semnificativ din biografia lui Andropov: "Ca ambasador sovietic la Budapesta în timpul revolutiei din Ungaria din 1956, el a văzut cu groază de la fereastra ambasadei cum ofiteri din detestatul serviciu ungar de securitate erau spînzurati de felinare. Andropov avea să fie obsedat tot restul vietii de iuteala cu care începuse să se prăbusească un aparent atotputernic stat comunist condus de un partid unic"17. Cînd a ajuns seful KGB, realitătile dezechilibrelor economice i-au fost confirmate prin date si informatii certe mai mult decît oricărui alt lider comunist. La numai cinci ani de la moartea lui, sistemul comunist european s-a dezintegrat în cîteva luni prin cîteva telefoane precise date de la Kremlin.
în plan structural, Uniunea Sovietică a instituit în propriul său teritoriu si a impus în tările ocupate un sistem de putere întemeiat pe teroare. După primele două decenii de asasinate sistematice si de gulag generalizat, atît Moscova cît si celelalte capitale ale sistemului comunist au trecut la gestionarea spatiului comunist cu generatiile de "oameni noi". Din acest moment, sub acoperirea programului demagogic al descentralizării, structurile statelor comuniste s-au diversificat, fiind în continuare controlate de partidul unic si de politia politică. Convinsi că aparatul de partid si serviciile secrete interne pot stăpîni birocratia sistemului comunist, liderii sistemului nu au reusit să-1 observe la timp si să găsească apoi solutii la un fenomen care a evoluat fulgerător în anii "70: fărîmitarea, suprapunerea si blocajul autoritătii. Marc Ferro, profesor la Colegiul Universitar Fancez de la Moscova, defineste acest fenomen prin faptul că "jmul a trecut de la o putere polimorfa la un polimorfism institu-t'onal"18- în memoriile sale, Gorbaciov va descrie birocratia de artid în termeni realisti. "Toate functiile esentiale de gestionare conomică se găseau concentrate în mîinile directiei politice. Rolul naratului executiv era cum nu se poate mai hipertrofiat. Cuprin-zînd aproape o sută de ministere la nivelul Uniunii si opt sute la nivelul republicilor, în mod practic acesta dicta în economie si politică."19 Degenerenta acestui paradox - statul supracentralizat goleste de autoritate multitudinea segmentelor structurii sale - a dus la blocajul birocratic. Pentru a-1 depăsi, functionarii partidului au fost nevoiti să ocolească legea si să apeleze tot mai mult la coruptie si la traficul de influentă. Neexistînd organismele democratice care să regleze procesele degenerative si să gestioneze autoritatea spre atingerea echilibrului politic si social, sistemul comunist a pornit pe panta prăbusirii. "La vîrful Statului, Comitetul Central a devenit ostatic al membrilor săi, toti comunisti, dar reprezentînd Guvernul, KGB-ul, diferitele republici, ministerele etc."20. S-a adăugat la ritmul accelerat al crizei decizia lui Brejnev de a încerca să o gestioneze prin apelul la activistii de partid, adică la corpul incompetent al societătii, în mai putin de un deceniu activistii de partid, încadrati în fenomenul numit "stabilitatea cadrelor", au sufocat orice posibilitate de reformă. Este unul din motivele pentru care proiectul reformist al lui Gorbaciov - perestroika - a esuat încer-cînd să reformeze ceea ce era ireformabil. Un alt motiv a fost arătat de Emil Cioran: "Cu cît un imperiu se umanizează, cu atît sporesc contradictiile ce-i vor fi fatale"
Statele comuniste europene, încercînd să copieze modelul sovietic pentru a-1 aplica la "specificul national", au suferit de aceleasi boli. La un moment dat mecanismele defectuoase ale sistemului comunist au devenit în tările lor mai distructive decît hegemonia URSS. Utopia marxistă, atingînd psihologic massa cu tentatiile "umaniste", egalitariste, a produs suficiente resurse mentale pentru ca mult timp să se creadă că dorinta Moscovei de a controla si dirija în continuare statele comuniste, tendinta hegemonică, este cea care frînează evolutia, în timp ce sursa reală a crizei era chiar sistemul comunist din tările respective.
Capcana expansionismului. URSS si-a extins sfera de influentă în lume cu argumentul strategic că îsi asigură protectia si securitatea, opunîndu-se expansionismului imperialist american, în realitate, Statele Unite nu erau o putere colonială, în sensul clasic, vest-euro-pean al cuvîntului. SUA actionau economic si, rareori, politico-militar (Cuba, Vietnam, Chile), ca reactie la interventii sovietice oculte. Uniunea Sovietică a ajuns să exporte comunism în tări africane unde colonialismul produsese o exploatare iratională a resurselor naturale, dar generase si o emancipare, o modernizare a teritoriilor respective, aducîndu-le inclusiv la statutul de natiuni. Toate acele republici comuniste din Africa, iesite din colonialism direct în haos, trasate cu rigla si în fruntea cărora fusese pus un sergent major sau un intelectual de mîna a doua scolit la Moscova, s-ar fi alterat ca orice banană, în cîteva zile, fără ajutorul URSS. Resursele lor naturale, fie pentru că erau pur exotice, fie pentru că se împutinaseră, fie pentru că exploatarea lor costa prea mult, nu acopereau nici pe departe investitia masivă tehnologică si financiară pe care sovieticii o făceau acolo, în plus, unele state uriase, ca Angola, Libia sau Sudanul, erau încă tribale. Ca exemplu pentru realitatea acestor enclave comuniste din Africa, voi folosi cazul primei delegatii de specialisti aeronautici români care s-a deplasat în vara anului 1978 în Angola, pentru aplicarea unui contract de livrare a avionului BN-2. Pe clădirea Comitetului Central din capitala Luanda trona o lozincă rosie mare pe care scria: "Să spunem un nu hotărît canibalismului!", în portugheză. Avînd în vedere că triburile din tară nu stiau portugheza, este evident că îndemnul se adresa comunistilor angolezi, în Asia, succesul autentic din Vietnam nu a putut fi repetat. Următoarea încercare, Cambodgia, a devenit un cimitir gigantesc si monstruos.
Orientul Apropiat este locul unde URSS s-a jucat cu focul. A înfiintat un partid politic arab, care poartă si astăzi denumirea de Partidul BAAS Arab Socialist, si 1-a construit pe acelasi principiu internationalist marxist: un partid unic, cu denumire identică în mai multe tări- Miscarea a reusit în Irak, în Libia, în Siria, în Palestina (OEP), dar a esuat în Iordania, Egipt si în celelalte state din regiune. Esecul emancipării economice sub regimul socialismului arab, ca si esecul folosirii petrolului ca santaj international în timpul "crizei petrolului" din anii Î70, au împins statele comuniste arabe spre terorism. Consecintele sunt clare. Periculozitatea acestei miscări în lumea arabă a împiedicat continuarea procesului de emancipare socială si culturală a milioane de arabi, lăsîndu-le pradă războiului devastator, bombardamentului strategic sau fundamentalismului islamic, în sfîrsit, ultima aventură expansionistă sovietică s-a terminat cu esecul din Afganistan - 1979-1989, zece ani de cosmar -, care a costat cîteva zeci de miliarde de dolari si imense pierderi în vieti omenesti.
Factorul advers - Statele Unite ale Americii. Sistemul comunist (URSS + satelitii săi) s-a putut dezvolta în Europa si în lume inclusiv din cauza faptului că a surprins America într-o fază doctrinară neinterventionistă, cu o viată politică dominată de betia victoriei în război, de parteneriatul militar cu URSS-ul lui Stalin - cu care împărtea statutul de Mare Putere într-un nou aranjament mondial, bipolar -, precum si ca urmare a convingerii că în spatele fortei militare pe care o arătase URSS în război s-ar fi aflat un sistem social puternic. Viteza cu care URSS a intrat în era nucleară imediat după Statele Unite a fost încă un semnal că marele conglomerat sovietic este un partener egal, în ciuda diferentelor evidente de sistem politic. Să nu uităm că lovitura nucleară de la Hiroshima a fost dată în primul rînd pentru a pedepsi Japonia, nu pentru a impresiona URSS. Povestea intimidării Uniunii Sovietice prin bomba atomică a fost inventată de propaganda de la Moscova pentru a-si tine cetătenii în tensiunea permanentă si necesară a "luptei internationale împotriva imperialismului american". Teza folosirii bombei nucleare în scopuri politice a fost preluată la începutul Războiului rece de diversi politicieni disperati din Estul căzut sub ocupatie sovietică, într-un manifest al PNŢ din 1947 se scria: "Români, ca arrtle avem sufletele noastre si armele care încă ni le păstrăm si mai avem Bomba Atomică a prietenilor nostri care ne vor ajuta imediat".
stim cît de imediat ne-au ajutat prietenii. Apoi, sovieticii au luat un avans initial în domeniul cosmic. Totodată, propaganda pe timp de război a permis o largă publicitate ideii de aliantă cu Rusia sovietică, dar si o infiltrare masivă a spionajului sovietic pînâ în Salonul Oval. Adjutantul presedintelui Roosevelt, directorul executiv al OSS, precursoarea CIA, consilierul secretarului de stat au fost pe rînd descoperiti de FBI ca agenti. Una din amantele presedintelui Kennedy, Ellen Rometsch, a fost îndepărtată din SUA după ce s-a descoperit că era agentă STASI. Nu numai aici povestea Americii a cunoscut un episod de slăbiciune extrem de periculos.
Aparitia CIA. America a intrat în al doilea război mondial fără a avea un serviciu de spionaj structurat, fără o agentie de informatii care să se poată compara cu institutiile decisive care actionaseră în Europa: Abwehr, Intelligence Service, GRU. Pe timpul angajării sale în război, Statele Unite au înfiintat Office of Strategic Services (OSS), o agentie aflată în subordinea Statului Major al Armelor întrunite. Odată debarcati în Europa, americanii au constatat că propriile structuri militare de informatii, organizate în serviciul categoriilor de forte armate (aviatie, marină, trupe terestre) nu pot face fată complexitătii actiunilor din teatrul de război. Erau prea limitate la cercetarea militară si interogarea prizonierilor, în timp ce serviciile de spionaj germane, britanice si sovietice conduceau actiuni pe scară largă, complicat planificate si sofisticate tehnic, combinate cu diversiuni si intoxicări informative, cu sabotaje si terorism (partizani), cu "propagandă neagră" si aplicarea torturii în interogatorii, cu bombardamente de pedepsire si represalii civile. Asa ceva era total în afara principiilor si practicii americane.
Se pare că americanii au înteles importanta serviciilor de spionaj extern o dată cu initierea tratativelor secrete din Elvetia, între Allen Dulles si generalul SS Karl Wolff. Negocierile vizau capitularea Germaniei înainte de invadarea Europei de către trupele Armatei Rosii si salvarea tehnologiilor germane (Operatiunea Sunrise), însă conditia ca Hitler să fie predat aliatilor pentru a fi judecat si condamnat, precum si protestul violent al lui Stalin au făcut ca tentativa să esueze. Stalin a aflat imediat de negocierile americano-germane datorită faptului că NKVD-ul "penetrase OSS încă din momentul înfiintării lui"22. Negocierile au dus însă la o întelegere privind redarea structurilor de informatii germane si pentru transportul clandestin spre America de Nord si de Sud a unor lideri nazisti ,Qperatiunea./4/î7ac?ei/s). Nazistii contactau inamicul american în toate subiectele sensibile, mai ales în cele economice. La 10 august 1944, cu ocazia unei conferinte secrete a industriasilor germani tinută la Strasbourg, s-a hotărît că "războiul trebuie încheiat imediat pe baza unui acord separat cu SUA si Marea Britanie"23. Reprezentantii grupurilor Thyssen si Farbenindusrrie au contactat companiile americane DuPont si Rockfeller, punîndu-le la dispozitie accesul la tehnologia germană. Prin intermediul papei Pius al XII-lea, Allen Dulles si generalul S S Wolff s-au putut întîlni la Ziirich. în sfîrsit, după esuarea tentativei de a obtine capitularea Germaniei numai în Vest, la 19 martie 1945 generalul Wolff îsi continuă tratativele, dar de această dată cu generalii serviciilor de informatii departamentale americani. Povestea romantată a acestui episod al istoriei serviciilor secrete de la sfîrsitul celui de-al doilea război mondial a fost cunoscută de români prin excelentul serial sovietic de televiziune 17 clipe ale unei prima veri (1974, cu Viaceslav Tihonov în rolul principal).
Marele cîstig strategic al OSS la terminarea războiului prin Operatiunea Sunrise a fost capturarea rachetelor germane A-4 si A-10, a arhivei proiectelor de tehnologie avansată, precum si identificarea, racolarea si deplasarea în Statele Unite a peste 300 de tehnicieni si ingineri germani. "A-4 va deveni Redstone si A-10 Saturn. La 16 iulie 1969, acest monstru de 110 metri 1-a lansat pe Apollo-11 spre Lună"24, în aprilie 1945 recuperatorii americani descoperă existenta bombardierului german "invizibil", aflat în faza de serie mică (3 exemplare din care numai unul zburase). Un exemplar este trecut peste ocean si depozitat în hangarul unei baze militare de lîngă Washington. După mai multe încercări nereusite de a-1 copia (inclusiv prin motorizare cu 8 turbopropulsoare), o dată cu dezvoltarea tehnologiei ultramoderne a deceniului noua, la 17 iulie 1989 Statele Unite efectuează primul zbor de 112 minute, între Palmdale si baza Eduards, a bombardierului "invizibil" B-2 stealth. Sub acelasi ordin de racolare, dar prin Operatiunea^macfeus, au fost identificati si adusi în SUA numerosi înalti ofiteri SS, din Gestapo si Abwehr, mai ales dintre aceia care activaseră în spionajul si contraspionajul german îndreptat împotriva URSS. Unul dintre acestia, generalul Reinhard Gehlen, fusese seful Serviciului de informatii nazist pentru Europa de Est. El a fost transportat în Statele Unite împreună cu întreaga sa organizatie. Aici, conform unei teze foarte răspîndite, Gehlen a contribuit decisiv la transformarea OS S în CIA. Deocamdată, pe timpul procesului Cari Oglesby vs. Guvernul SUA, CIA a recunoscut oficial - după 13 ani de proces - că 1-a folosit pe Gehlen la sfîrsitul celui de-al doilea război mondial. Lui Gehlen i se atribuie aparitia postului de radio Europa liberă si, mult mai important, functia de sef al BND (Serviciul de informatii externe al RFG) între anii 1956 si 1968. Dacă 1-a racolat cineva în Germania pe spionul român Pacepa, acela a fost ex-generalul nazist Reinhard Gehlen, un perfect cunoscător al României, al mentalitătilor si moravurilor de la Dunăre. El cunostea direct, încă din timpul războiului, mecanismele coruptiei din tara noastră, în aceeasi ordine de idei - fără a fi încă recunoscut oficial -, Statele Unite au continuat unele experiente medicale făcute în Germania nazistă cu ajutorul unor medici germani racolati la sfîrsitul războiului. Testele s-au făcut pe bază de voluntariat, însă fără ca subiectii să fie informati asupra efectelor. De fapt, tocmai aflarea efectelor se căuta. Toate aceste eforturi tehnologice si organizatorice în materie de informatii secrete, dincolo de aspectul lor initial imoral, au permis stăvilirea expansiunii comuniste si a exploatării de către URSS a imensului succes politic, teritorial si imagologic de la sfîrsitul celui de-al doilea război mondial. America se trezea din izolationism, mai ales după ce a constatat că "somnul" său fusese folosit pentru o masivă infiltrare comunistă în cele mai adînci si solide institutii democratice. Alexandre de Marenches, cunoscutul consilier de taină al Puterii, avea să caracterizeze astfel Marile Puteri anglo-saxone la sfîrsitul războiului: "în 1945 britanicii erau epuizati. Nu exista militia americană, forte aeriene, terestre, navale, asa cum concepem noi în tările europene. Americanii n-aveau decît un gînd: să se demobilizeze cît mai repede. La capătul unor eve-'mente atît de tragice, o imensă dorinta de bunăstare pusese stăpînire pe mintile tuturor. Cîstigasem războiul. Cu toate acestea, am ierdut pacea. Casa Albă încuraja opinia publică americană să aibă titudine favorabilă fată de punctul de vedere sovietic. Nimeni nu vorbea de dictatura rosie"25. După cincizeci de ani de la declansarea Războiului rece, o mare personalitate a diplomatiei americane avea să declare: "Dacă America nu ar fi organizat rezistenta cînd un imperiu comunist plin de încredere în sine actiona ca si cum ar fi reprezentat valul viitorului făcînd popoarele si conducătorii lumii să creadă că ar putea fi asa, partidele comuniste, care pe atunci erau deja cele mai mari partide unice din Europa postbelică, ar fi putut foarte bine învinge"26.
Pentru acele operatii de racolare, OS S a găsit un partener neasteptat, dar si foarte bine pus la punct în privinta retelelor informative, gata structurat si foarte cooperant: Vaticanul. Sfîntul Scaun, cel care declarase la sfîrsitul războiului că "Adolf Hitler, fiul Bisericii Catolice, a murit apărînd crestinătatea", a oferit întreaga sa structură anticomunistă, cerînd în schimb distrugerea francmasoneriei "rosii" care sustinuse comunismul. O dată cu intrarea Statelor Unite în faza de Mare Putere, în sistem bipolar cu URSS, si o dată cu aparitia statului Israel (1948), structurile francmasonice sunt dezmembrate, pozitiile dominante ca Centre private de Putere mondială fiind preluate de URSS, pe de o parte, SUA, Israel si Vaticanul, de cealaltă parte, însă în calitate de state si nu de organizatii private oculte. De fapt, de la organizatii oculte s-a trecut la state care actionau ocult. Fiecărui Centru de Putere mondial, URSS i-a căutat un antidot: pentru SUA a folosit amenintarea nucleară si Programul cosmic, pentru Israel a inventat Organizatia pentru eliberarea Palestinei, pentru Vatican a folosit infiltrarea informativă s1 apoi asasinatul. Un timp, pînă la începutul anilor '70, Uniunea Sovietică a reusit să le facă fată, mai ales prin performantele remarcabile ale spionajului său, prin folosirea slăbiciunilor de constructie ale ONU si prin agresivitatea militară (Ungaria 1956, Cuba 1962, Cehoslovacia 1968).
Declansarea ofensivei generale. La sfîrsitul celui de-al doilea război mondial "America a oscilat între două pozitii extreme. Să făurească lumea după chipul si asemănarea sa sau să se izoleze. Numai faptele petrecute în Europa au constrîns-o să iasă din nesigurantă. Trebuia reactionat cu fermitate pentru a limita înaintarea sovieticilor spre Vest"27. Presedintii Truman, prin doctrina con-tainment (stăvilire), Eisenhower, prin doctrina care îi poartă numele (ajutor militar statelor atacate de puteri comuniste), Kennedy, prin programul combinat de arme nucleare si conventionale (strike command), si Richard Nixon, prin conceptul de interconditionare (politic-militar) de la începutul mandatului său (1969-1970), nu au reusit să destabilizeze sistemul comunist, care înregistrează în toată această perioadă succese expansioniste.
Ofensiva generală împotriva sistemului comunist sovietic a fost declansată în al doilea mandat al presedintelui Ronald Reagan (1911-2004). Al 40-lea presedinte american rămîne pentru Istorie expresia deplină a superioritătii - nu si a perfectiunii - societătii democratice si economiei capitaliste. Anii din urmă, o dată cu clarificarea rolurilor principale jucate în procesul de distrugere a sistemului comunist, au dezvăluit o situatie pe cît de dramatică, pe atît de semnificativă pentru filozofia acestei cotituri istorice. Ronald Reagan suferea de boala lui Alvarez, afectiune care îi ataca memoria, medicii depistînd maladia timpuriu, încă din timpul mandatului, în cîteva ocazii publice, Reagan si-a uitat discursul, a uitat unde se află, nu a tinut minte ce întrebare i s-a pus, a vorbit incoerent sau a improvizat fără nici o legătură cu subiectul. Medicii care i-au analizat cazul aveau să consemneze: "Pierderile de memorie sporeau, în asa măsură încît uita numele colaboratorilor, ba chiar confunda prenumele intimilor săi. Astfel, în 1982, pe cînd era primit în Brazilia de generalul Joao Batista Figueiredo, el a tinut un toast pentru poporul Boliviei. în 1983, consilierii săi 1-au surprins de mai multe ori dormind în timpul sedintelor restrînse ale cabinetului american. Uneori i se întîmpla sa se lase coplesit de idei aberante"28. A fost în permanentă ajutat cu infinită atentie de sotia sa, Nancy, inclusiv în probleme politice, multe din deciziile de politică .ntefflă si internatională fiindu-i atribuite. Dar, mai ales, Nancy Reagan, ea însăsi măcinată de un cancer, si-a ajutat sotul cu multă dragoste. Fost actor si informator al FBI, cu numele de cod T-10, pe timpul cînd era presedinte al sindicatului actorilor de la Hollywood, Reagan a avut o imagine timpurie si destul de precisă asupra simptomelor comuniste ale indivizilor, trăind între grupurile "rosii" ale industriei cinematografice. A fost folosit de FBI ca sursă - ca informator, cum se spune în România - în anchetele îndreptate împotriva comunistilor americani infiltrati în industria filmului. A prezentat pe micul ecran videoclipuri de propagandă cu subiect anticomunist, devenind astfel mult mai cunoscut. Acest actor mediocru avea însă o mare credintă crestină, suport care 1-a făcut să treacă senin prin teribila boală de care a fost lovit în ultimii ani de viată - Alzheimer. Conform lui Henry Kissinger "Reagan nu stia aproape deloc istorie, iar putinul pe care-1 stia îl adaptase pentru a-i sustine prejudecătile ferme. El trata referirile biblice la Armaghe-don drept previziuni operationale"29. Asa cum nu vom putea întelege pe deplin actiunile unui Gorbaciov sau Ceausescu decît făcînd apel si la adîncimile personalitătii lor, tot asa nu vom întelege ofensiva anticomunistă a lui Ronald Reagan fără a intra în coordonatele mintii sale. Reagan credea cu putere că lumea se îndreaptă spre autodistrugere nucleară si că declansatorul Armaghedonului va fi Uniunea Sovietică. Aceasta era simbolul Diavolului, al îngerului negru si al altor reprezentări satanice din patrimoniul sectelor crestine pe care presedintele american le frecventa doctrinar, în mod inexplicabil, altfel decît prin inspiratie divină, Reagan, cel care nu stia istorie si avea o cultură generală aproximativă, intuia perfect sursa anticrestină, satanică si inumană a marxismului din care se născuseră revolutia rusă, fascismul, nazismul si sistemul comunist mondial. Paradoxal, tocmai lipsa de cultură 1-a făcut să interpreteze ateismul si anticrestinismul colegilor săi comunisti din lumea cinematografului drept o atitudine satanică, într-o altă ipostază, presedintele american previziona o pedeapsă divină pentru întreaga umanitate, dacă nu se face ceva împotriva diavolului. Oricît ar părea de frivol si mai degrabă extras din fanteziile hollywoodiene, biografii lui Reagan insistă pe realitatea că aceasta era gîndirea profundă a omului ce va schimba istoria, în consecintă, stilul de conducere pe care 1-a imprimat acest om singuratic si egocentric echipei sale a fost acela al "cruciadei si convertirii", cum ne mărturiseste tot Henry Kissinger.
Ce nu spune marele diplomat, dar dezvăluie biografii si istoricii perioadei, este că politica externă a Statelor Unite sub Ronald Reagan a fost influentată decisiv de gruparea radicală a Partidului Republican - Dreapta Conservatoare, sau neoconservatorii, cum sunt numiti de presa nord-americană si vest-europeană. Ei formau de mult un grup elitist doctrinar si economic, ce îsi extrăgea programul ideologic din vechiul conservatorism britanic, dublat însă de o fortă financiară uriasă si de principii morale inflexibile. Evrei asociati cu texani, petrolisti, bancheri, dar mai ales conducători ai ceea ce Gorbaciov va numi la Reykjavik "complexul militaro-in-dustrial", liderii grupului republican neoconservator se pronuntau invariabil pentru combaterea ofensivă si dură a comunismului. Este acelasi grup care organizase interventia în Cuba din Golful Porcilor, care a finantat si inspirat asasinarea lui Kennedy, care a actionat neoficial în America Centrală si de Sud, care forma "cabinetul din bucătărie" al lui Nixon si care nu a încetat să vadă în Uniunea Sovietică si în celelalte tări comuniste decît un singur lucru - inamicul, în timp ce presedintii americani recunosteau existenta URSS si a lagărului comunist, legau relatii economice sau diplomatice în calitate de parteneri, grupul neoconservator republican critica aceste actiuni constant si cu acelasi ton radical. Pe de altă parte, amenintarea sovietică, pe care o mai si exagerau, reprezenta un pretext economic pentru investitii, cercetare si productie de sute de miliarde de dolari în domeniul înarmării. Cu toate că pacifistii nu încetează să critice această politică, ea se dovedeste corectă, dezvoltarea tehnologiilor militare de vîrf fiind un suport atît pentru atingerea suprematiei mondiale, cît si pentru modificarea substantială a doctrinei războiului în lume. Legătura acestui grup select cu interese economice uriase va conta inclusiv în momentul aparitiei proiectului gorbaciovist.
în urma conflictului din Irak (2003), postul de radio BBC a difuzat în ziua de 31 mai o excelentă emisiune Arena a jurnalistului Trai an Ungureanu. Importanta acestei emisiuni pentru români este covîrsitoare, nu numai prin calitatea postului unde a fost difuzată, ci si prin concentrarea informatiei despre una din temele predilecte ale viziunii cetăteanului român asupra lumii - ideea unui guvern mondial care dirijează evenimentele. Avînd în spate informatii furnizate de presa americană (The New York Times, Boston Globe) si vest-europeană (Frankfurter AUgemeine Zeitung, Le Monde, The Guardian, La Republica - toate, publicatii de mare prestigiu), Traian Ungureanu dezvăluie românilor secretele puterii americane: "în elita de la Washington locuieste o a doua elită. Neoconserva-torii. Noii conservatori. Acesti oameni se află peste tot în ministe-rele-cheie ale administratiei americane, gîndesc la fel, iar ideile lor sunt mai eficiente decît toate prafurile si toti virusii din trusele teroristilor de serviciu. Pînă aici faptele. De aici interpretarea: viziunea acestui grup ar fi pătruns pe sub usile si prin filtrele de aer ale Casei Albe, ar fi găsit acolo un presedinte singur cu rugăciunile lui si ar fi dictat mersul politicii externe americane. Adică mersul lumii. Cucerind Casa Albă, după ce au pus în buzunar Pentagonul, CIA si chiar Departamentul de Stat, neoconservatorii învîrt lumea pe degete"30. Cine sunt liderii neoconservatori? Traian Ungureanu extrage din presa occidentală o listă semnificativă: Paul Wolfowitz, ministru adjunct al Apărării, "un politician neguros si dur, abil si perfid, uns cu toate alifiile, inclusiv catran"; Donald Rumsfeld, secretarul de stat al Apărării, "lider al partidei războinice, are la inimă ideile neo-conservatorilor si face cu ele prăpăd"; Richard Perle, fost sef al consilierilor Pentagonului, "trimis itinerant si secret peste tot unde e de discutat ceva cu pumnul în masă". Mai face parte din grupul neoconservatorilor o categorie de consilieri neoficiali care "trăiesc în afara unui sistem politic la care au însă acces nemijlocit". Cîtiva dintre ei sunt: David Frum, "fost autor de discursuri prezidentiale, omul care i-a pus în gură lui George Bush axa răului"; Michael Ledeen, "politolog si arheolog al gîndirii Iui Machiavelli, omul care a scris si a explicat convingător de ce merită Machiavelli să fie scos din flăcările Iadului pentru a fi recitit si urmat în toată întelepciunea lui cinică"; William Kristol, "veteran al gherilei ideologice de Dreapta"; James Woolsey, fost sef CIA.
Ce vor neoconservatorii americani? "Ei sunt anticomunisti si procapitalisti. Doresc reducerea rolului statului în societate si luptă pentru revenirea la valorile traditionale: distinctia clară între bine si rău, primatul familiei, respectul fată de credintele religioase si stăvilirea ideilor prin care Stînga atrage generatiile noi la relativism, primatul plăcerii, indiferenta fată de traditie si cedare a demnitătii nationale. Aceste idei au apâirt în dezbaterile americane încă din anii '60. Care e totusi noutatea? Ei bine, noutatea e că neoconservatorii fac exact ceea ce spun. Ei au despărtit clar statele străine în răi si buni, au răsplătit răul cu tratamentul B52, nu cu negocieri sau ajutoare si spun în gura mare că dacă democratia este un lucru bun, atunci acest lucru trebuie dus si chiar impus peste tot în lume". Cît de importante sunt aceste informatii pentru români? în perspectiva imediată, orice guvern din România trebuie să tină cont de existenta acestei grupări pentru orientarea politicii externe. Faptul că marea majoritate a liderilor neoconservatori americani este formată din evrei nu este relevantă, pentru că - arată presa internatională - "cei mai mari dusmani ai neoconservatorilor sunt tot evrei". Este o chestiune de doctrină politică, de ofensivă mondială a Dreptei, care mai are cîteva locuri (Franta, Olanda, Austria) unde actionează în primul rînd doctrinar. Pe noi ne interesează aici echipa neoconservatorilor care a actionat sub administratia Reagan, cînd actualii lideri erau încă în formare si cînd gruparea doctrinară era atunci dominată de nume ca Henry Kissinger, Lawrence Eagleburger, George Shultz. Aceste personalităti s-au aflat într-o legătură confidentială cu Nicolae Ceausescu si ne vom întîlni cu ele într-un moment decisiv al destinului sefului statului român comunist. Ronald Reagan a fost presedintele ideal pentru această grupare. Usor absent, simplu si profund credincios, el va întruni conditia de cruciat omnipotent a marilor lideri din istorie. Cînd în 1983 oresedintele Reagan numea Uniunea Sovietică "imperiul răului", dincolo de viziunea sa strict apocaliptică se aflau programul "Războiul stelelor", amplasarea rachetelor nucleare americane în Europa, embargoul economic asupra statelor europene occidentale care nu-si reduc sau opresc aprovizionarea cu petrol si gaze din URSS, campania internatională pentru respectarea drepturilor omului. Sistemul comunist nu a putut face fată acestei ofensive generalizate, dure, rapide si fără echivoc, al cărei suport principal a fost dezvoltarea tehnologică. Sufocată de cheltuielile necesare tinerii pasului cu noul val de arme americane, Uniunea Sovietică a fost nevoită să se aseze la masa tratativelor, negociind chiar fundatia casei sale: "Arsenalul nuclear sovietic era cheia de boltă a structurii întregii superputeri a Uniunii Sovietice"32. URSS trebuia să reactioneze pe măsura statutului ei international si, mai ales, să găsească o solutie de supravietuire pe termen mediu si lung a statutului ei de Mare Putere. Desi, în calitate de lideri ai sistemului comunist, au fost înfrînti în Războiul rece, în războiul din Afganistan, desi contestati de nationalitătile si statele cuprinse în conglomeratul sistemului comunist, desi au pierdut repede suprematia cosmică, rusii nu trebuie subestimati niciodată sau batjocoriti. Rusia a avut întotdeauna gînditori de mare anvergură si anvergura gîndirii lor a fost pe măsura lumii. Ei au gîndit o iesire din criză cu pierderi minime si cu rezultate pe termen mediu si lung, si au gîndit-o responsabil prin prisma strictă a interesului national rus. Occidentul a văzut în acelasi proiect o ocazie de eliberare a natiunilor de sub comunism si a actionat în consecintă. A făcut-o însă cu prudentă, deoarece prăbusirea Uniunii Sovietice putea genera un dezechilibru în bipolaritatea împărtirii mondiale a Puterii si, mai ales, conducea automat la o modificare radicală a întregului sistem de gîndire poli-tico-militară. Exact asta a fost si miza cea mai importantă a surprinderii sovietice.
Al doilea factor advers - Marea Britanie. Anglia avea de mult, profund si de relevantă pentru ea, o relatie specială cu spatiul ocupat sau dominat de URSS după al doilea război mondial. Pierderea Imperiului la sfîrsitul conflagratiei mondiale dintre 1939 si 1945 a fost un soc de proportii pentru Marea Britanie, obligînd-o la o dependentă de neocolit fată de fosta sa colonie, Statele Unite ale Americii. A fost vorba de pretul exorbitant plătit pentru ajutorul militar si economic din timpul războiului, de sprijinul pentru intrarea sa în era nucleară, apoi de pierderea suprematiei tehnologice în domeniul aeronautic. A mai intervenit un fenomen, extrem de sensibil, care a pus Marea Britanie într-o relatie defensivă fată de SUA si anume ofensiva nationalismului irlandez - criza Irlandei de Nord, care pare o confruntare între catolici si protestanti, dar care este pe fond o miscare de unificare natională, miscare sustinută neoficial de comunitatea irlandeză din Statele Unite, considerată a fi nu numai întemeietoare, dar si cea mai puternică de peste Ocean.
în raporturile cu Rusia devenită stat comunist, Marea Britanie a pierdut în primul rînd un aliat pentru jocul său de Putere în Europa, împotriva Frantei sau Germaniei, apoi influenta si accesul său la cîmpurile petroliere din zona Baku. A mai pierdut pe continent în favoarea URSS-ului influenta sa în Polonia si Ungaria, state aflate în interiorul cercului său de interese - de la acest spatiu în cercuri concentrice desenat de Foreign Office în secolul al XlX-lea provin expresiile "cercuri" sau "sfere" de influentă -, si în favoarea Statelor Unite influenta sa în Grecia, pierdere determinată de incapacitatea de a gestiona miscările comuniste elene sustinute de Moscova în primii ani de după război. România nu a beneficiat de interesul si sprijinul britanic la sfîrsitul bătăliei (Războiul rece), lipsind astfel la împărtirea victoriei.
Dar Marea Britanie avea în primul rînd un război ideologic cu Uniunea Sovietică, un război continuu si plin de înfrîngeri, care s-a dovedit dramatic mai ales în domeniul spionajului. URSS a reusit să penetreze vîrfurile serviciilor de informatii britanice -zurile Kim Philby, MacLean, Burgess -, producînd distrugeri . calculabile securitătii nationale si intereselor sale externe. La sfîr-'tul războiului, Anglia nu s-a împăcat cu pozitia sa serios dimi-uată si ă încercat să pună în aplicare un plan mai vechi, cel al debarcării în Balcani, plan care esuase în timpul conflagratiei din cauza opozitiei lui Stalin si a nehotărîrii americane, încă din 1946, SIS a lansat o operatiune de pregătire informativă si de teren pentru o interventie militară în Albania, zona cea mai vulnerabilă a spatiului european ocupat de URSS. în regiunea centrală Mati a Albaniei exista o comunitate regalistă care rezista comunizării tării printr-o atitudine unitară si coerentă, provenită dintr-o veche traditie locală si dintr-un raport direct între cutume feudale ale proprietătii private si privilegii politice incompatibile cu comunismul, încercarea britanică de a canaliza rezistenta acestei comunităti, prin parasutarea în regiune a 12 agenti albanezi antrenati în Malta, s-a soldat cu cîteva sabotaje economice si cu identificarea unei realităti locale derutante: bărbatii si femeile regiunii Mati din Albania, apartinînd comunitătii catolice malesori, înzestrati cu moralitate si temeritate iesite din comun, refuzau să folosească armamentul englezesc modern, în care nu aveau încredere. Ei erau gata să-si dea viata în lupta cu trupele sovietice de ocupatie prin număr si folosind armele traditionale: bîta, coasa, furca. Operatiunea a trenat pînă în 1949 cînd a fost adoptată ca actiune bilaterală a SIS si CIA. Planul comun an-glo-american viza producerea unei revolte populare în Albania, cu aspecte de gherilă si apoi de război civil, actiune care să provoace represalii din partea trupelor sovietice si, ca urmare a unui protest international, nevoia unei interventii militare din partea Statelor Unite si a Marii Britanii33. Ea nu s-ar fi limitat doar la Albania si ar fi evoluat pe suprafata Balcanilor, atît pe directia Macedonia-Grecia, cît 51 pe directia Iugoslavia-România, prin simultaneitatea actiunilor de revoltă antisovietică din tările respective. Pentru operationalizarea oestui plan au fost contactati liderii comunitătilor macedonene, cunoscute pentru nationalismul lor robust, a fost contactat losip Broz Tito, care avusese instructori britanici în perioada de partizanat din timpul războiului, precum si luliu Maniu în România (pînă în 1947). în timpul procesului Popp-Bujoiu-Manu din 27 octombrie-2 noiembrie 1948 de la Bucuresti, inculpatul Gheorghe Mânu avea să dezvăluie - ca urmare a anchetei însotite de tortură - fazele incipiente ale operatiunii anglo-americane în România:
"Presedintele: Cum credeati dvs. că trebuia să actioneze acest comitet?
Ac.(uzat) Mânu: Acest comitet trebuia să actioneze, să zicem, în două faze deosebite. Prima fază pregătitoare, înainte de o eventuală trecere la actiune, faza de contact, de informatii, atît cu reprezentantii anglo-americani, cît si cu celelalte elemente din tară; acesta era începutul, plus pregătirea pentru actiune a unor grupuri subversive, în al doilea rînd era prevăzut ca, după intrarea în actiune, comitetul să actioneze cu un comitet de directive, efectiv, astfel încît să fie o actiune coordonată. Prin urmare, tot prin comitet urma să se ia legături cu străinătatea, cu anglo-americanii si pentru coordonarea actiunii, si pentru ajutorarea indispensabilă pentru o actiune.
Presedintele: Pe ce sprijin vă bazati dvs. în această actiune?
Ac. Mânu: Pe sprijinul englezilor si americanilor, care urma să se producă în cazul unei intrări directe în actiune, prin parasutare de materiale, tehnicieni...
Presedintele: în ce constau aceste materiale?
Ac. Mânu: Ajutoarele erau concepute pe două tipuri: primul în faza pregătitoare si ajutorul în faza de actiune, în faza pregătitoare -sfaturi si directive, aparate de radio sau telecomunicatie, depozite eventuale, dacă se puteau face, iar ulterior, în trecere la perioada de actiune, aceste ajutoare urmau să fie mai complete, si anume, armament, munitiuni, echipament, aparate de transmisiune, tehnicieni.
Presedintele: La dispozitia cui si cînd trebuia să se actioneze?
Ac. Mânu: Aceasta încă nu fusese decis"34.
În Grecia si România interesul anglo-american s-a îndreptat către capacitatea combativă a rezistentilor anticomunisti, motiv pentru care atît liderilor democrati români cît si celor eleni li s-a cerut să fondeze si să organizeze retele în interiorul armatelor celor două state sau să formeze grupuri militare în munti, în cazul Iugoslaviei, Acest obiectiv era asigurat chiar prin persoana lui Tito.
Acesta a fost planul real si autentic anuntat pe canalele Intelligence Service-ului anticomunistilor români legionari, tărănisti sau liberali, membrilor rezistentei anticomuniste din munti, plan asteptat de ei pentru a fi pus în aplicare si rămas în memoria colectivă drept "mitul asteptării anglo-americanilor".
Astăzi putem afirma fără să gresim că nu a fost nimic ridicol si desert în sperantele acelor români, nimic fictionar în acea asteptare. Pentru succesul misiunii "americanii au însărcinat pe unul din cei mai buni agenti CIA să actioneze în calitate de controlor aliat al operatiei, un om care astăzi se prezintă cu numele Christopher Felix. Reprezentantul britanic era omul lor de legătură cu CIA, Kim Philby"35. în continuare, a fost contactat fostul rege Zog al Albaniei, aflat în exil la Cairo, care a acceptat să cedeze garda sa personală taberei de instructaj si antrenament stabilită în Insula Cipru. S-a format o "mică armată" albaneză bine instruită. Tot din Cipru, americanii monitorizau spatiul rămas dincoace de Cortina de fier si făceau legătura cu diferitele grupări anticomuniste pregătite să ia initiativa în tara lor. O serie de emisari si operatori radio racolati pe bază de voluntariat din rîndurile refugiatilor în Occident - de regulă legionari, în cazul României - au fost parasutati sau introdusi în tările balcanice pe Dunăre pentru a contacta si verifica grupurile de rezistentă. Pentru a întelege cum arată un teatru de război secret în etapa de confruntare a serviciilor de spionaj si contraspionaj, perioadă care este premergătoare confruntării militare pe teatrul de război deschis, om arăta că, drept răspuns la planul anglo-american, sovieticii au aborat propriul plan de invadare a Iugoslaviei. Este vorba de cunoscuta campanie împotriva "călăului Tito" declansată, în URSs România, Bulgaria si Ungaria, care avea rolul să pregătească opinia publică internatională si din tările comuniste pentru justificarea interventiei militare. "Cel care a dezvăluit, pentru prima oară, planurile de interventie ale URSS si ale satelitilor săi împotriva Iugoslaviei a fost un înalt ofiter din armata ungară, Bela Kirâly, emigrat în Occident după evenimentele din 1956 si condamnat la moarte în contumacie în Ungaria (sentinta a fost revocată în 1989). Afirmatiile sale se bazează pe documente pe care le-a luat cu el la plecarea din tară. Potrivit acestora, în prima etapă a operatiunii, URSS prevedea organizarea de tulburări în masa în Iugoslavia, îndeosebi acolo unde opozitia cominternistă fată de Tito era mai puternica -în orase, în special în marile întreprinderi."36 Drept consecintă a tulburărilor interne se forma apoi un "Comitet National" prosovietic care urma "să ceară din partea poporului insurgent ajutor guvernelor comuniste din tările vecine, în primul rînd din România si Ungaria". Privind peste atîtea decenii asupra cazului iugoslav cititorul nu va fi surprins doar de actualitatea scenariului, ci si de amănuntul neobisnuit că forte opuse, SUA si Marea Britanic din Occident, URSS din Est foloseau acelasi scenariu, cu aceleasi scheme diversioniste si cu aceleasi procedee de provocare a interventiei militare. Folosirea Ungariei pentru propaganda anti-România din 1989 a fost o metodă aplicată si cu România împotriva Iugoslaviei în trecut.
Cum a fost posibil ca două Mari Puteri occidentale să copieze si să încerce să folosească un scenariu sovietic? Secretul acestei situatii paradoxale a fost dezvăluit în anii '60 de un grup de doctoranzi ai Universitătilor Stanford (SUA) si Oxford (Marea Britanic) care si-au pus întrebări în legătură cu modificarea neasteptată si total atipică a comportamentului serviciilor secrete britanice din timpul celui de-al doilea război mondial, asupra trecerii activitătilor de spionaj britanice de la mentalitătile vechi, ale spionajului clasic, la atitudini ofensive si violente - asasinate, sabotaje, propagandă neagrâ (minciuni despre adversar, informatii false, grosolane, des-re Hitler si aliatii săi), înarmarea ,,partizanilor"(terorism) -, care nu fuseseră niciodată, nici măcar imaginate de spionajul britanic, începînd cu anul 1942, Uniunea Sovietică a furnizat instructori si agenti operativi structurilor de informatii britanice. Acestia au fost folositi pentru instructaj si operatiuni de gherilă, asasinate, sabotaje, provocarea intentionată de represalii în tările unde activau vechi retele ale partidelor comuniste occidentale. Conlucrarea anglo-so-vietică în domeniul diversiunii si gherilei a excelat în Olanda, Franta (maqui-sul) si Italia. Oricum, cazul colaborării pe timp de război între serviciile de informatii occidentale si sovietice, mai ales în actiuni diversioniste, demonstrează că o colaborare de acelasi gen în decembrie 1989 nu era o premieră. Cercetătorii britanici asupra "cazului Philby" nu se feresc să arate că "operatiunea din Iugoslavia a fost construită pe sistemul campaniilor de subversiune conduse de SOE (Special Operations Executive) în timpul războiului"37. Ceea ce ni s-a povestit prin diferite mijloace de propagandă despre parasutările din muntii României, despre legionarii "fascisti" veniti să facă sabotaje împotriva regimului "de democratie populară", despre teroristii aflati în slujba anglo-americanilor era în realitate reflexul confruntării serviciilor de informatii sovietice si române cu planul interventiei militare în Balcani elaborat între 1946 si 1949 de SUA si Marea Britanie. El a fost pus în aplicare în primăvara anului 1950, printr-o operatie combinată aero-navală, cu lansarea prin parasutare a primelor grupuri de comando albaneze regaliste în regiunea Mati, simultan cu debarcări în zona litoralului la Marea Adriatică de pe nave si submarine ale altor grupuri de comando.
Toate grupurile de comando erau asteptate la locul de debarcare sau în zona preconizată pentru parasutare de trupe de securitate sovietice si de politia comunistă albaneză! Planul fusese trădat încă "s la început. Unele grupuri au fost decimate, altele au fost preluate mformativ si puse să lucreze pentru serviciul secret sovietic, adu-cînd în capcană si alte grupuri, altele au fost capturate si membrii Sai judecati si condamnati prin procese publice, organizate în stil comunist cu mult zgomot international. Aceeasi soartă au avut-o si agentii români parasutati în munti, la un loc cu grupurile de rezistentă stabilite acolo. Cel care a trădat se numea Kim Philby, reprezentantul britanic în conducerea operatiei, spion sovietic încă din anii tineretii, racolat la Viena pe filieră ungaro-evreiască38. El a avut pe constiintă nu numai cele cîteva mii de victime implicate în operatiunea din Balcani, ci si zecile de milioane de cetăteni ai statelor rămase sub ocupatie sovietică, în România povestea spionului Kim Philby a fost făcută publică doar prin piesa de teatru a lui Ion Ratiu, "Clive si Ana", fără însă ca românilor să li se explice semnificatia dramatică a legăturii între acest text si realitatea cunoscută în detaliu si de aproape de către Ion Ratiu încă din Anglia. Insistenta literară a omului politic si patriotului român pe dedesubturile ungaro-evreiesti ale acestei afaceri nu a permis prezentarea explicită a cazului, pentru a nu atinge sensibilităti politice în primii ani de după revolutia din decembrie 1989. însă Ion Ratiu stia foarte bine cîtă dorintă de revansă acumulase Marea Britanie împotriva Uniunii Sovietice.
Avînd în spate această încărcătură de aversiune ideologică si politică, Marea Britanie va privi spre criza Uniunii Sovietice ca spre o înfrîngere a unui adversar temut. Spre deosebire de Statele Unite, care au căutat colaborarea sovietică în anumite perioade, Anglia a respins-o mereu, asteptînd clipa revansei. Nu a făcut-o stînd cu mîinile în sîn, ci pregătind minutios atît infiltrări bine calculate la vîrfurile structurilor sovietice, cît si o logistică mediatică menita să dezvăluie fără menajamente adevărurile criminale ale serviciilor de informatii sovietice. Toată această situatie explică atitudinea categorică, inflexibilă a primului-ministru britanic Margaret Thatcher în relatiile directe cu Mihail Gorbaciov. Public, îi aducea elogii, dar numai pentru faptul că servea dorintei britanice ca vechiul adversar comunist să fie definitiv doborît. La întrevederea de la Kremlin din 30 martie 1987, liderul politic conservator a făcut un rechizitoriu Rusiei sovietice pe care Gorbaciov o conducea în acel moment: "Uniunea Sovietică sustine doctrina dominatiei mondiale a comunismului, doctrina Brejnev. Despre acest lucru nu am vorbit în cuvîntarea mea, însă această politică stîrneste fireste nelinisti în Occident. Desigur, faptul că trebuie să ne confruntăm ideologic este jt se poate de natural, însă lucrul acesta trebuie să se refere la forme- ^r> noi constatăm aspiratia comunismului de a-si instaura hegemonia pretutindeni. Ca de pildă în Yemen, Etiopia, Mozambic, Angola, Nicaragua, prezenta trupelor cubaneze în anumite tări africane. Dar Vietnamul? Abia s-a eliberat de trupele americane si s-a năpustit asupra Cambodgiei în loc să-si vadă de treburile interne. Dar Afganistanul? Iată de ce spunem că politica externă comunistă tinde către o hegemonie mondială"39. Gorbaciov a încercat să explice că această doctrină este depăsită si, mai ales, că între ideologie, propagandă si realitate ar exista o diferentă. Bineînteles, Margaret Thatcher nu 1-a crezut nici o clipă. Pe durata întregii întrevederi, "Doamna de fier" si-a urmărit cu perseverentă programul de mesaje dure către interlocutorul său, nelăsîndu-i spatiu pentru divagatii, dominîndu-1 cu fraze scurte, seci, precise, în nici un text politic cunoscut pînă acum din activitatea lui Mihail Gorbaciov, acesta nu a fost atît de slab, atît de secundar. Nicăieri, în vasta sa activitate internatională, nu s-au văzut limitele sale politice si culturale ca în relatia cu primul-ministru britanic. Spre final, Gorbaciov ajunsese să se plîngă de propaganda antisovietică de la posturile britanice de televiziune si de radio, cerîndu-i omului de Dreapta britanic, în stil tipic comunist, să intervină pentru cenzurarea emisiunilor. Thatcher i-a răspuns sec: "Radioul si televiziunea nu primesc la noi nici un fel de directive de acest fel. în general, în domeniul acesta trebuie respectate si aplicate cu strictete acordurile de Ia Helsinki"40. Tonul acelui dialog rămîne pentru analisti un subiect de nedumerire si alimentează anumite speculatii pe care le vom analiza si noi la timpul potrivit. Probabil că Mihail Gorbaciov si-a întărit si cu această ocazie convingerea că partenerul său de dialog trebuie să fie în primul rînd Statele Unite si în al doilea rînd Franta si Germa-nja. Citîndu-1 pe Lenin, Vladimir Bukovski îi consideră pe liderii acestor state "imbecilii utili" ai sovieticilor, urmati de milioane de "imbecili utili" care confundă manevra de salvare a Rusiei cu o liberalizare umanistă41, în plan personal, Gorbaciov nu se putea astepta de la Anglia decît la o încurajare, pe fondul unei vagi impresii că este tratat doar ca un instrument al prăbusirii comunismului, în complexitatea expresiei "perfidul Albion" exista si conceptul de folosire a oricărui prilej si a oricărei persoane pentru atingerea intereselor Marii Britanii. De data asta, pozitiv.
Ultima eroare - lupta pe trei fronturi. Invadarea Afganistanului din 1979 a fost o eroare strategică de proportii. URSS nu a evaluat corect dimensiunea implicării occidentale în sprijinirea luptătorilor afgani si nu a intuit nici o clipă că americanii vor vedea în acest caz o revansă pentru Vietnam, în plus, la numai un an distantă URSS a avut probleme în Polonia, în imediata sa apropiere. Chiar dacă se pare că implicarea occidentală a fost destul de redusă în această criză, interesul american si german pentru spatiul polonez a permis larga informare a comunitătii mondiale asupra miscărilor revendicative din Polonia, precum si aplicarea în practica internatională a principiilor de la Helsinki. Moscova ar fi rezolvat criza poloneză cu aceleasi metode interventioniste, brutale, dar experienta din Afganistan, precum si convingerea că de data asta polonezii se vor apăra, ca si calculul strategic care arăta că invadarea Poloniei va conduce la un conflict militar de durată, au determinat-o să se descopere neasteptat de rapid în situatia de a lupta pe două fronturi. Pierzînd initiativa în criza poloneză, URSS a înteles că într-o durată scurtă de timp sistemul comunist instalat în Polonia va fi iremediabil slăbit si apoi rupt de centrul moscovit. Andropov, care s-a implicat cel mai mult în criza poloneză, va fi si primul care va întelege că procesul de desprindere al acestui stat mare si important este ireversibil. Un al treilea front, deschis în iulie 1979 în Nicaragua, adică în zona caldă a sferei de influentă americane, a întărit convingerea Washingtonului că pozitia sa trebuie să fie inflexibilă. Desi se află în puncte geografice extreme una fată de cealaltă, cele trei "fronturi" sovietice - Polonia, Afganistan si Nicaragua - se vor transforma în subiect de negociere cu influentă indirectă asupra soartei României, asa cum vom vedea.
Cemobîl. Catastrofa de la Cernobîl a pus cea mai grea problemă nlului sovietic de creatori de imagine - Gorbaciov & sevardnadze. Tocmai lansaseră în fortă teoria transparentei (glasnosf) si cereau cu . cistentă să fie crezuti, asta în timp ce sporeau substantial fondurile entru spionaj în SUA si în Vest. Conform unor surse militare românesti din echipa repartizată Tratatului de la Varsovia, accidentul a produs în timpul unei aplicatii militare, la nivel nuclear (simularea avariei în caz de lovitură asupra centralei) si pe fondul unor erori individuale, generate de consumul de alcool. Odată avaria produsă, Gorbaciov a fost informat si, bineînteles, a acceptat cenzurarea informatiilor. Abia cînd lumea civilizată a semnalat prezenta norilor radioactivi si Eduard sevardnadze a pus problema credibilitătii echipei reformatoare, a glasnost-ului în ultimă instantă, liderul sovietic a recunoscut catastrofa si si-a prezentat scuze. Acest fapt s-a produs însă după l mai, dată la care în toate tările comuniste europene s-a iesit cu milioanele de oameni pe stradă, la manifestatiile de Ziua Muncii, si cu milioanele de oameni au fost iradiati. Urmările acestui act criminal de neprevenire, la care Mihail Gorbaciov a fost părtas, se întîlnesc astăzi în spitalele din Ucraina, Polonia, România, în cazurile crescînde de tulburări tiroidiane. Vladimir Bukovski subliniază fără echivoc: "Pentru un astfel de comportament, orice om politic ar fi fost blamat si chiar arestat în Occident, deoarece întîrzierea informatiei expusese la radioactivitate mai multe victime decît ar fi fost în mod normal. Să ne închipuim un moment un presedinte american sau un premier britanic încercînd să treacă sub tăcere o scurgere dintr-o centrală nucleară, si scandalul care ar urma! Or, în cazul Cernobîlului, nu a fost anulată nici măcar defilarea de l Mai de la Kiev, în speranta că nimeni nu va afla evenimentul. Totodată, patronii comunisti din Ucraina îsi expediau familiile la Moscova pentru a le îndepărta de Cernobîl"42.
In sfîrsit, ultimul factor care a contribuit la prăbusirea comunis-u'ui a fost Timpul. Cetătenii spatiului comunist controlat de Mos-Va au avut timpul necesar pentru a se convinge că marxismul este o utopie si să simtă că sistemul politic generat de acesta nu le oferă nici bunăstare, nici pace. încă o dată este de subliniat că esecul social al socialismului a fost cauza determinantă pentru ruptura între societate si statul comunist. Credinta că statele capitaliste dezvoltate vor putea fi ajunse din urmă s-a spulberat si, în consecintă, propaganda despre reducerea decalajelor n-a mai fost crezută; macină în gol sau era ridiculizată de cetăteni, în fata esecului perceput la nivel cotidian, un fenomen previzibil din punctul de vedere al sociologiei si al psihologiei massei a pornit a se manifesta subteran, neoficial, atît în rîndul cetătenilor cît si la nivelul activistilor comunisti din tările lagărului: cauza crizei nu este neapărat comunismul local, "national", ci faptul că este în continuare dirijat de la Moscova. Altfel spus, natiuni si lideri au considerat că este mai comod a da vina pe Centru ca sursă istorică si reziduală a crizei. Această dare a vinei pe URSS a permis nu numai supravietuirea vremelnică a comunistilor "nationali" pe timpul perioadei de tranzitie, dar a potentat si toate sentimentele nationaliste autentice. Apoi, computerul, această "capsulă a Timpului", a dat peste cap orice previziuni despre victoria pe care societatea comunistă o va obtine împotriva societătii capitaliste.
De ce Gorbaciov?
Evenimentele petrecute după 1986 în Europa au fost influentate substantial de strategia pe termen mediu si lung a URSS. în lume sunt cîteva state care îsi proiectează interesele strategice pe intervale lungi de timp (între 10 si 100 de ani), cum sunt Rusia, China, Turcia, iar unul dintre ele, Israelul, îsi gîndeste viitorul în termenii eternitătii. Conducătorii spirituali ai evreilor judecă viitorul lor astfel încît, cîndva, indiferent peste cît timp (decenii, secole sau milenii), Israelul îsi va atinge configuratia pe care a avut-o după Moise si va trăi din nou în Pămîntul Făgăduintei. Din acest motiv, timpul imediat -războaiele, atentatele teroriste, negocierile cu palestinienii, instalarea unui nou presedinte la Casa Albă - nu contează, pentru că reprezintă doar evenimente trecătoare, motiv pentru care nu vor negocia niciodată o abdicare de la scopul final. Generatii după generatii vor lupta si muri pînă cînd destinul biblic al evreilor va fi împlinit. Cînd un mare lider evreu, Yitzak Rabin, a
încercat să închidă acest ciclu, a fost asasinat în mijlocul poporului său. China a asteptat 99 de ani pentru a reintra în posesia terito-'ului Hong Kong si asteaptă, în continuare, cine stie cîte decenii, pentru a se reîntregi si cu Taiwanul. China nu concepe o pierdere a Taiwanului, nici a Tibetului si nu va face nici o concesie în privinta liberalizării regiunii, deoarece stie că, în timp, procesul liberalizării va duce la desprindere. Turcia nu va renunta niciodată să-si extindă influenta (economică) în jurul Mării Negre, unde se află mari comunităti turcofone. Turcia are nevoie de un spatiu economic mai vast pentru a compensa raportul dezechilibrat între dimensiunile teritoriului său, resursele sărace si dezvoltarea economică de perspectivă. Rusia, în ce o priveste, întocmeste si reactualizează ocazional proiecte secrete care privesc felul în care trebuie să arate statul rus peste mai multe decenii. Aici intră si asigurarea sferei de influentă, adică atingerea unui nivel de control asupra unor teritorii (state) din vecinătatea sa prin diferite mijloace: ocupatie militară, aliantă militară, spionaj la cel mai înalt nivel si lideri locali racolati, sistem politic international cu centrul la Moscova (cum a fost comunismul), diplomatie activă (uneori agresivă), obtinerea unei dependente economice prin accesul unilateral al tărilor din spatiul de protectie la resursele sale energetice si materiale. Strategii rusi evaluează viitorul politic, economic si social al tării lor, precum si tendintele sferei sale de influentă, a zonelor de protectie, si emit prognoze. Primul care a făcut acest lucru a fost Petru cel Mare. în perioada comunistă, aceste date se aflau sub controlul strict al vîrfurilor KGB -ului. Astfel se explică si atitudinea aparent ciudată a lui Iuri Andropov, atît în calitate de sef al KGB, cît si din functia de conducător suprem al URSS. Mai ales în ultimele două decenii, cînd KGB-ul a devenit singurul Centru de utere lucid al Uniunii Sovietice, imaginea veridică asupra reali-tu se concentrase într-un dosar ultrasecret pe care nu-1 putea con-Sulta decît seful institutiei.
Ele au cunoscut si faze imperiale, multinationale. Asta însearnnj pentru un stat să aibă destin istoric, să creeze Istorie. Asa au gîndit cîndva si marii oameni politici români, Ion Brătianu, Ionel Brătianu Barbu Catargiu sau Petre Carp, întelegînd modelul francez, britanic sau german, atunci cînd proiectau crearea României Mari, pe cai diferite, e adevărat, dar cu acelasi scop final. Ion Brătianu a transmis fiului său Ionel misiunea de a transforma România în statul dominator din Balcani. A reusit pe cale militară si religioasă; a esuat economic si politic. Astăzi această proiectie a dispărut, nici nu mai este viabilă. Am pierdut trenul Istoriei. Realitatea este implacabilă: conducătorii români nu stiu ce vor face anul viitor, iar românii de rînd, cum se vor descurca a doua zi. Asa cum a spus vizionar Nicolae lorga, si astăzi România nu face ceea ce vrea, ci numai ceea ce poate.
Prefigurînd adîncirea crizei sistemului comunist si pierderea în 10-15 ani a calitătii de Mare Putere, prin anularea suprematiei militare, prin blocajul economico-financiar intern si izolare externă, prin desprinderea pe cale revolutionară a republicilor unionale si a statelor comuniste europene, KGB-ul i-a convins pe liderii politici ai URSS de necesitatea cedării din timp si calculat a unor atribute ale sferei sale de influentă astfel încît procesul de tranzitie spre o nouă formă de regim să poată fi controlat de institutiile existente. Aparenta prăbusire bruscă a sistemului comunist ca urmare a pierderii Războiului rece a fost în realitate o măsură strategică de protectie luată de URSS pentru a-si conserva importanta si influenta în politica internatională. Aleksandr lakovlev, mîna dreaptă a lui Gor-baciov, avea să recunoască încă din 1991 care era provenienta deciziei de reformare a URSS: "Dacă erau mentinute metodele în baza cărora functiona atunci economia sovietică- metode dirijiste, centralizatoare, planificate - pe scurt modelul care a existat dintot-deauna, tara noastră avea să se vadă împinsă printre puterile economice de mîna a doua, iar la sfîrsitul secolului avea să coboare poate la nivelul tărilor sărace din lumea a treia"43. Teza unui Gorbaciov tînăr si reformist care se hotărăste într-o zi să modernizeze Uniunea Sovietică este de strictă suprafată mediatică. El nu putea ajunge la ducerea partidului si a statului fără ca această ascensiune să nu fost decisă înainte de bătrînii Comitetului Central, de KGB si de Armată, într-un sistem de putere cum era cel sovietic, unde Stalin a evrat ocult pentru a prelua pozitia lui Lenin, Hrusciov si-a liminat adversarii, apoi Brejnev i-a eliminat pe-ai lui Hrusciov, entru ca aceleasi grupări de interese să-1 aducă pe Andropov înaintea lui Cernenko, care fusese desemnat de Brejnev drept succesor, aparitia lui Gorbaciov la conducerea URSS nu putea fi rodul unei jntîmplări. El a fost propulsat de gruparea Andropov si cu scopul precis de a găsi o solutie la problema pe care Andropov o lăsase nerezolvată. "Era de ajuns totusi să te uiti la Gorbaciov, să asculti în original discursurile sale incorecte, bolovănoase si absurde, acele interminabile baliverne de mic functionar al partidului - puternic înfrumusetate de traduceri - pentru a fi dintr-o dată eliberat de iluzii si fantasme. Era suficientă chiar o cunoastere superficială a sistemului sovietic pentru a scăpa de la bun început de aceste iluzii. Haide, haide, un liberal reformator nu putea să fi urcat, unul cîte unul, esaloanele partidului. Nu există miracole."44 Liderii bătrîni, KGB-ul si Armata au acceptat solutiaperestroika-glasnost pentru că nu aveau alta. Semnalul că în spatele programului de reforme se află nucleul dur al partidului a fost dat în 1986, cînd televiziunea sovietică a difuzat un interviu al lui Andrei Gromîko luat de directorii celor două publicatii centrale, Izvestia si Pravda. în acest interviu - reluat de două ori de canalul oficial sovietic si tot de atîtea ori de către televiziunea bulgară, unde l-au văzut si românii -, Gromîko afirma el însusi că sistemul este blocat si sustinea public programul lui Gorbaciov, probabil cu scopul de a împiedica o rezistentă din partea structurii politice. Pentru structură lucrurile păreau periculoase: reforma lui Gorbaciov ducea într-o directie de neacceptat - pierderea rolului conducător al partidului. Dar, cum spunea Bukovski, toată lumea astepta un miracol. Andrei Gromîko, !a acea dată presedintele Sovietului Suprem al URSS, coborîse în ZlUa de 21 ianuarie 1986 în stradă si vizitase magazinele, în urma vizitei a înaintat Comitetului Central un raport confidential în care scria, printre altele: "Ni s-a remarcat că produsele industriale nu ajung să satisfacă comenzile trimise de magazine, nici cererile si necesitătile consumatorilor. Contractele sunt adesea anulate unilateral. Foarte adesea produsele nu întîlnesc nici un interes din partea consumatorilor". "Pe timpul perioadei de mare înghet nu se puteau găsi pe galantare decît sandale de vară. Absentă totală a încăltămintei confortabile pentru persoanele în vîrstă." "Au fost acceptate scăderi de preturi (rabat), de asemenea, la produsele importate, în particular cele de provenientă din Bulgaria, Polonia si RDG. Acest fapt provine în bună parte din faptul că produsele pe care le importăm din aceste tări sunt produse de calitate joasă, cele care nu au putut fi vîndute în Occident." în legătură cu produsele alimentare, Gromîko informa Comitetul Central: "Produsele lactate, brîn-zeturile, cîrnatii afumati sunt în absentă. Carnea de oaie si părtile bune de porc apar rar la vînzare. Carnea de vită a lipsit total de la 2 la 9 ianuarie 1986, si asta în ciuda comenzilor trimise", "în prezenta noastră, clientii s-au plîns de chiftele din carne (semipreparate) că sunt practic făcute numai din pîine." "Lipsesc constant legumele, trufandalele, diverse sorturi de fructe si asta chiar vara si toamna."45 Parcă ar fi coborît pe străzile Bucurestilor. De altfel, Andrei Gromîko chiar coborîse pe străzile Bucurestilor un an mai tîrziu, în 1987, si a vizitat Piata Unirii. "Tejghelele erau de o abundentă rabelaisianâ: munti de carne, legume si fructe spălate cu grijă, vînzătoăre tinere cu sorturi albe ca zăpada... După ce înaltii oaspeti au părăsit complexul într-un Renault bleumarin, oamenii care-i aclamau de pe trotuar, ascunzînd în spate sacosele, au întreprins o încercare disperată de a lua cu asalt magazinul plin de alimente, însă usile le-au fost închise în nas fără milă."46 Păcăleala trasă îl va costa pe Ceausescu, care s-a crezut foarte destept după smecheria asta ieftină, si îl va costă pierderea unui prieten important din rîndurile vechii gărzi moscovite, acolo unde s-a si decis soarta lui.
Faptul că sistemul comunist nu era obisnuit cu reforma, asiguurarile date de KGB că totul este sub control, dar si mentalitatea autoocraticâ au fost factori linistitori care au permis declansarea revolutiei fără ca structura să se alarmeze prea mult. Cînd a înteles, a încercat lovitura de stat din 1991. Dar era prea tîrziu si pentru o lovitură de stat.
Procesul de prăbusire a Uniunii Sovietice s-a pus în miscare după semnarea Actului final de la Helsinki. Liderii sovietici si cei ai lagărului au crezut atunci că au obtinut o mare victorie. Helsinki însemna pentru ei confirmarea, după 30 de ani, a frontierelor sistemului comunist european. A urmat investitia inutilă în conferintele de securitate, care ar fi avut menirea să ofere garantia că Occidentul nu va actiona pentru distrugerea sistemului. Occidentul însă a declansat o campanie insistentă si tenace pe tema respectării drepturilor fundamentale ale omului, care era de fapt un atac indirect la sistemul politic condus de URSS. în spatele acestei campanii s-au aflat toate atuurile politice, economice si militare de care dispunea lumea libera, programul "Războiul stelelor" si controlul asupra circulatiei internationale a monedei, în scurt timp, din cauza slăbiciunilor de sistem, comunismul sovietic a devenit nu numai vulnerabil, dar si foarte dependent de centre ale Puterii aflate în alte capitale decît Moscova. Ca răspuns la această amenintare, Echipa Gorbaciov a imaginat o iesire din criză pe termen mediu si lung, care implica o miscare de reformă a sistemului în scopul evitării unei prăbusiri catastrofale. Consecintele acestei catastrofe - o prăbusire în interior a URSS, combinată cu o destructoare rapidă a sferei sale de influentă - au fost prefigurate si de Occident. Acesta a decis să sprijine procesul de reforme declansat în U.RSS sub denumirea generică de perestroika Si să-i dea lui Mihail Gorbaciov o aură de erou mondial. Astfel, Procesul de destructurare a sistemului comunist a părut mai degrabă 0 actiune a unui lider moscovit luminat, decît un proiect dirijat pînă 'a un punct, esuat în 1989 si pierdut de sub control în iulie 1991, ohiar de către Uniunea Sovietică.
Asa cum am arătat citîndu-1 pe lakovlev, URSS pierduse războiul economic. Constatările stiintifice s-au materializat în anul 1984, cînd Comitetul de Stat al Planificării al URSS a comandat Institutului de Economie Mondială si Relatii Internationale al Academiei de stiinte un studiu asupra perspectivelor economiei sovietice. Acel document a stat la baza perestroikăi. De la 1986 încoace toate dezvoltările politice din fostul lagăr comunist poartă amprenta tentativei de a păstra echilibrul între atuurile pe care încă le mai detine Rusia si cu care conditionează sau presează international, si continua ofensivă occidentală pentru democratizarea lumii. Rusia a dovedit că, desi substantial slăbită, mai are încă resurse pentru a actiona în vederea conditionării mediului international si ar fi poate suficient să amintim felul cum a folosit amenintarea cu proliferarea materialelor si tehnologiilor nucleare prin asa-zise "scurgeri" de substante radioactive dintr-un complex indus-trial-strategic sovietic aflat, pare-se, în mare dificultate. Simbolul acestei diversiuni a fost o informatie de presă din 1994 conform căreia ogivele unor sisteme de rachete nucleare rusesti au ruginit, ele fiind în realitate din titan. A venit apoi amenintarea cu furnizarea de tehnologii nucleare în Iran, precum si reactivarea retelelor de spionaj din spatiul de influentă cedat, în fostele state comuniste au apărut tulburări interne si fenomene politice parazitare care nu au făcut altceva decît să întîrzie desprinderea de fostele legături cu URSS. Ele se puteau desprinde politic si economic, dar numai cu un pret negociat de URSS. Aceste cîteva exemple au menirea să ilustreze, anticipativ, legătura între proiectul initial care a permis declansarea liberalizării din Est si felul în care Rusia a exploatat apoi acel schimb.
Este perfect posibil ca, în momentul luării deciziei de a-1 alege pe Gorbaciov drept sef al statului, nucleul dur al partidului asistat de vîrfurile KGB să fi mizat si pe un aspect strategic bine studiat si cunoscut în sferele Puterii sovietice. Sistemul de Putere sovietic stia că lasă în urmă un fenomen aparent secundar, în comparatie cu libertatea oferită, dar care se dovedeste astăzi cît se poate de important: mostenirea politică, economică, socială si în mentalităti a întregii arii teritoriale dominate de URSS după al doilea război mondial. URSS a lăsat în urmă economii falimentare, structuri anchilozate, o birocratie furibundă si disperată, probleme etnice nerezolvate sau incitate si mai mult de către stalinism, mentalităti galitariste imposibil de schimbat, zeci de milioane de ratati profesional si zeci de milioane de oameni fără perspectivă, teritorii ciuntite si frontiere artificiale, sute si mii de cetăteni ai statelor res-nective, politicieni, militari, functionari, oameni de cultură, a căror calitate ascunsă este aceea de spion al Rusiei. La Malta, Occidentul acceptat status-quo-ul teritorial ca pe un pret al ocaziei numite Gorbaciov. URSS a lăsat în urmă state arabe socialist-dictatoriale care sprijină terorismul international si a căror alternativă statală, după prăbusirea comunismului, este fundamentalismul islamic. Toată această mostenire grea rămasă de la comunism oferă Rusiei timpul de care are nevoie pentru a-si reface statutul de Mare Putere. în al doilea rînd, cum a intuit la un moment dat presa britanică "Occidentului i se dă de lucru si de cheltuială" (45 de miliarde de dolari pînă în 1991 numai Uniunii Sovietice), costurile imense ale liberalizării fiind plătite de statele puternic industrializate, pe de o parte, si de statele eliberate, pe de altă parte. Este suficient să privim cu luciditate, fără emotii, sumele fabuloase ce se cheltuiesc pentru supravietuirea NATO, atît de membrii săi cît si de candidati, în conditiile în care singura amenintare care se prefigurează este cea a terorismului, aspect international pe care Statele Unite îl tratează în exteriorul NATO.
In afara autorului acestui volum, un alt analist român a observat neobisnuitul aparitiei lui Gorbaciov la conducerea statului sovietic în chip de reformist, ca urmare a unei strategii de evitare a catastrofei. Radu Portocală are o teorie foarte apropiată de perceptia unui anume plan sovietic de supravietuire a Rusiei la iesirea din criza sistemului comunist. Conform informatiilor sale, încă din 1958, seful KGB de atunci, Aleksandr selepin, "reusea, în plus, să-1 convingă pe Hrusciov de necesitatea unor prefaceri radicale în cadrul imperiului sovietic: restructurări ideologice, falsă emancipare prin crearea unei opozitii mfiltrate si controlate care să fie, la un moment dat, asociată puterii, liberalizare economică"47. Este, în logica istorică, greu de crezut că această strategie, numită de Radu Portocală foarte inspirat a "mortii aparente", a fost elaborată atît de timpuriu. Nu trebuie să confundam "destalinizarea" lui Hrusciov cu o reformă liberală. Comportamentul international al Uniunii Sovietice din 1958 si pînâ în 1985, atît în interiorul lagărului său cît si în lume, nu lasă nici o clipă sa transpară vreuna din acele măsuri false de liberalizare. Nu trebuie să confundăm nici programele de imagine cu programe reale de reformă. Ele apar o dată cu Gorbaciov, ceea ce nu exclude ca acestea să fi fost gîndite, asa cum am arătat în privinta lui Andropov, cu mult înainte. Uniunea Sovietică a insistat mult timp pe "integrarea" sistemului comunist într-un fel de Comunitate a Statelor Comuniste, cu centru la Moscova, dar s-a lovit de opozitia dură a Chinei si de rezistenta "nationalistă" a statelor ocupate din Europa, în ultima decadă dinaintea găsirii solutiei Gorbaciov, Uniunea Sovietică a fost nevoită să gestioneze dur, prin "doctrina Brejnev" si prin conditionări economice, permanenta tentativă a satelitilor săi de a se desprinde din hegemonie. Să nu uităm că în 1983, ca răspuns la intentia americană de a amplasa rachete cu rază medie de actiune în Europa de Vest, URSS a încercat să-si extindă dislocarea rachetelor pe teritoriul satelitilor săi - care se făcuse pînă atunci ca actiune secretă - si nu a creat decît o realimentare a sentimentelor antisovietice, o dată cu trecerea campaniei de reamplasări în planul public. Ceausescu, printr-un protest zgomotos, dar si prin sprijinul american imediat - aparitia urgentă la Bucuresti a unor înalti functionari ai administratiei SUA, care au făcut declaratii explicite în sprijinul lui -, a fost liderul politic cel mai vehement împotriva acestui plan de proliferare nucleară în Europa. Trebuie să ne fie însă foarte clar că orice desprindere a unui stat comunist de sub controlul URSS pentru a face "comunism national", orice încercare de a construi independent comunismul conducea inevitabil la esecul statului comunist respectiv si la căutarea salvării în lumea pietei libere.
Un personaj sovietic meteoric bîntuie analizele celor care s-au aplecat asupra tezei luării prin surprindere a Vestului. Gheorghii Arbatov, director al unei agentii guvernamentale numite "Institutul pentru Studii despre SUA si Canada" va transmite Occidentului un averrtisrnent glumet prin intermediul numărului din 23 mai 1988 al istei Time: "Suntem pregătiti să vă facem un mare rău. Suntem gata să vă deposedăm de un inamic", în iunie acelasi an el va olica noul concept, de data asta sovieticilor, prin intermediul vistei Kommunist: "Pentru politica externă si militară a Statelor Unite si a aliatilor lor, abolirea treptată a imaginii unei Uniuni Sovietice ostile a fost absolut vitală. Distrugerea acestui stereotip ste arma lui Gorbaciov. Nici cursa înarmărilor, nici politica în lumea a treia, nici blocurile militare nu pot fi concepute în absenta :namicului si a amenintării sovietice"48. Nu este exclus ca mecanis-jtnil luării prin surprindere a Vestului să fi fost într-adevăr gîndit la Institutul pentru Studii despre Statele Unite si Canada avînd în vedere că "cel mai important agent KGB din institut era directorul său, Gheorghii Arbatov, nume de cod VASILI, care construise un cerc larg de contacte de înalt nivel în Statele Unite si căruia i se cerea cu regularitate să le cultive"49. Arbatov a fost implicat un timp si în "Comisia Palme", organizatie folosită pentru a da impresia că URSS este foarte îngrijorată de soarta lumii. socul ofertei neasteptate a fost fără îndoială una din mizele reformei gorbacioviste. în teoria "mortii aparente" sunt multe observatii pertinente, îndeosebi cele care fac o legătură directă între rapiditatea cu care au hotărît sovieticii să-si prăbusească sistemul si reactia cam năucă a Occidentului: "Recurgînd la profetii catastrofiste cu accente amenintătoare (foamete, revolte, război civil putînd să degenereze în conflict mondial etc.), el (Gorbaciov, n.a.) a reusit să obtină din Vest sume considerabile - care, de altfel, nu au folosit la îndreptarea situatiei interne, ci au fost fie reinvestite în Occident, fie injectate în vasta si secreta operatie de modernizare a arsenalului militar"50. De cealaltă Parte "Occidentul reactiona imediat. Cornul abundentei se revărsa, mai generos ca oricînd, asupra Uniunii Sovietice, capitalul de încrede acordat lui Gorbaciov era fără precedent. Imitîndu-1 pe secre-arul general sovietic, responsabilii occidentali deveniseră dusmanii declarati ai oricărei forme posibile de dezmembrare a URSS"51 Fenomenul "captării" Occidentului a fost real - 1-am trăit noi toti cei din Est, disperati în fata acestei păcăleli -, însă zecile de miliarde de dolari băgati în portofoliul lui Gorbaciov pentru procesul de destructoare a sistemului comunist, acceptarea status-quo-ului teritorial, aprobarea dreptului URSS de a manevra în continuare prin spatiul său de influentă (dotarea Ucrainei cu teritorii care nu i-au apartinut niciodată) enclava Kaliningrad, enclava Tiraspol, enclava Nagorno-Karabah etc., precum si mîna liberă pentru a organiza "revolutiile" din Est au fost un pret plătit pentru a nu scăpa o ocazie istorică unică. Cei eliberati în Est sunt beneficiarii acestei plăti, care însă s-a făcut, ca în orice negociere comercială, cu un pret plătit si de altii, adică de noi. Novoe mîslenie, această expresie rusească si care sună atît de caraghios în română înseamnă "noua gîndire", adică proiectul de salvare a Rusiei ca Mare Putere cu acceptul celorlalte Mari Puteri, abandonînd în dezastru statele pe care le-a ocupat URSS pînă în 1989. în această ecuatie, mai degrabă decît să vedem un Occident, în special un Washington, naiv, trebuie să identificăm precis un Occident pragmatic, învingător, dar si aburit de ceata victoriei, dispus la o negociere de pace, cum s-au mai întîmplat în istorie între Marile Puteri avînd ca obiect interesele lor majore, în primul rînd, iar în al doilea rînd, soarta tărilor mai mici. în plus, nu trebuie să uităm că în spatele mandatelor presedintilor republicani Reagan si Bush s-au aflat oameni de Dreapta care, insistînd pentru o distrugere categorică si imediată a URSS, n-au reusit să obtină decît o cădere programată, dar totusi o cădere.
Principala cauză a vitezei cu care Uniunea Sovietică a renuntat la statele sale satelit din Europa a fost faptul că, fiind o stăpînire artificială, aceste state satelit o costau prea mult în ecuatia propriei sale liberalizări. Iar cînd a luat decizia strategică de a actiona, trebuia să scape si foarte repede de ele. Românii nu au înteles acest proces istoric fulgerător. Nicolae Ceausescu 1-a perceput instinctiv ti s-a opus. Graba sovieticilor a determinat actiunea de la sfîrsitul i 1989, ca si cum exista o dată fixă cînd trebuia să se termine sistemul comunist, iar Ceausescu o tot amîna. înghesuită si blocată cu încâpătînare de la Bucuresti, actiunea din decembrie 1989 nu a atins, din păcate, numai sistemul comunist din tara noastră, ci si bazele statului.
Politica de confidentialitate |